povestitoaredeganduri

                        Zilele trecute m-am întâlnit cu un vecin. Era șchiop. Cu piciorul în orteză. Căzut de pe scară, nu orice scară, ci una de pe care mai căzuse. Iar acum fusese și prevenit de soție : chiar trebuie să folosești scara aia ?   Dar omul a insistat până a dus căzătura la perfecțiune. Asta admir eu la bărbați : sunt ambițioși. În plus, când li se pune pata să facă ceva, păi trebuie să facă, musai atunci, pot să se pornească toate stihiile pământului, pot să ticăie ultimele secunde ale timpului, pot să țină contra toate premizele, odată pata facerii pusă, n-o mai scoți nici cu sabia lui Aegeus. Prin urmare, ei intră în labirint simțindu-se Tezeu, numai că, în viața reală, uneori mai învinge și Minotaurul. Și uite așa, când încăpățânarea lasă în urmă lucruri sau membre stricate, începe tragedia greacă. De vină a fost ghinionul, pisica neagră, ziua de marți, 13 din calendar, ceasul rău, trecutul pe...

  Tuta absoluta. Sau molia tomatei. Sincer, am toată admirația pentru molia asta, nu doar că e tută dar a ținut să fie și absolută. Iar în momentul ăsta, când mă uit fix la nenorocita asta de pagină albă din fața mea, doar atât am în cap : tuta absoluta. Nu știu unde naiba au plecat toate cuvintele din capul meu, probabil acolo unde s-a dus și ticăloasa aia de inspirație. Dar zău că nu-și puteau alege un moment mai prost să mă trădeze. Dar să începem cu începutul. Până în urmă cu trei luni, am fost o femeie. Fericită. Știți voi, femeia la patruzeci de ani, cu angaralele inerente : so ț , copil, responsabilități, treburi, probleme de rezolvat și eterna întrebare -   ce naiba caut eu în viața mea ? Nu spun că azi nu aș mai fi fericită, sunt, doar că m-a mâncat în fund să vreau să devin scriitoare. Partea amuzantă e că nici măcar nu m-a mâncat, ci, uite așa, m-am trezit într-o dimineață plină de gânduri și cuvinte. Când ești dintr-odată ghiftuit cu gânduri și cuvint...