Bărbații și mitologia greacă

 

                

    Zilele trecute m-am întâlnit cu un vecin. Era șchiop. Cu piciorul în orteză. Căzut de pe scară, nu orice scară, ci una de pe care mai căzuse. Iar acum fusese și prevenit de soție: chiar trebuie să folosești scara aia ?  Dar omul a insistat până a dus căzătura la perfecțiune. Asta admir eu la bărbați: sunt ambițioși.

În plus, când li se pune pata să facă ceva, păi trebuie să facă, musai atunci, pot să se pornească toate stihiile pământului, pot să ticăie ultimele secunde ale timpului, pot să țină contra toate premizele, odată pata facerii pusă, n-o mai scoți nici cu sabia lui Aegeus.

Prin urmare, ei intră în labirint simțindu-se Tezeu, numai că, în viața reală, uneori mai învinge și Minotaurul.

Și uite așa, când încăpățânarea lasă în urmă lucruri sau membre stricate, începe tragedia greacă. De vină a fost ghinionul, pisica neagră, ziua de marți, 13 din calendar, ceasul rău, trecutul pe sub scară...ce repezeală ? Care neatenție ?

Încă de la grecii antici, căderea unui erou a fost de cele mai multe ori rezultatul neascultării unei zeițe, și  cu toate acestea, în continuare, două lucruri o să vezi foarte rar, sau aproape deloc, la bărbați: ascultarea sfatului tău în ceea ce privește treburile “bărbătești” precum și recunoașterea ulterioară a faptului că ai avut dreptate.

Mitologia greacă și pățania vecinului, m-au dus cu gândul în urmă, la o seară de vineri când aproape că simțeam relaxarea weekend-ului. Tocmai întindeam mâna să o apuc, când am văzut cum îmi alunecă printre degete în momentul în care eroul meu grec a ajuns acasă.

Precum Ulise, reîntors la Penelopa după războiul troian și rătăcirile pe mare, și el s-a întors acasă, nu dupa douăzeci de ani ci după o săptămână de muncă, dar la fel de epuizat și stresat.

Ajuns în pragul ușii, i s-a pus pata. Pe o pergolă ce nu se arăta în fața ochilor lui nervoși, suficient de vopsită.

Pata asta, e precum o Hidră, tu, ca soție, oricâte capete i-ai tăia, mereu îi cresc altele în loc.

-          Nu vrei să te liniștești, să bem un pahar cu vin și să faci mâine ?

-          Mâine vreau să mă odihnesc, a răspuns îndârjit ca Hercule.

Voința eroilor din mitologia greacă era sălbatică și liberă, așa că m-am resemnat, am zis – Zeus, ajută-ne – și mi-am pus singură, un pahar cu vin.

Am început să sorb ușor lichidul rece, încercând să ignor premoniția fisurilor ce începeau să se întindă ca niște flori de gheață pe planul weekend-ului meu, liniștit.

Ajunsesem pe la jumătatea paharului, când am auzit un zgomot, urmat la scurt timp de chemarea lui alarmată.

Ca o soție iubitoare și devotată, am sărit ca arsă și am alergat către ușa, repetând în minte:

-          Pentru numele lui Artemis, sper că nu a căzut pe câine !

În prag era ceva ce jumătate încă mai semăna cu soțul meu, dar cealaltă jumătate părea o creatură mitică.

O arătare plină de vopsea ce i se prelingea pe tot corpul, flutura la mine un braț din care șiroia sângele, casa, scările năclăiau de vopsea, iar ceea ce cândva fusese un labrador superb, dădea acum din coadă arătând ca un dalmațian tâmpit.

Bineînțeles, de vină era câinele. Cumva, câinele i-a pus piedică atunci când cobora de pe scară.

Să urlu, să bat din picioare, să-mi pun mâinile în cap, să spun: nu asculți niciodată ?

Dacă în urmă cu ceva timp mă simțeam precum Atena, cea care îl sfătuia cu înțelepciune pe Ulise, în acel moment, văzând dezastrul din prag, am devenit brusc, atât de nervoasă c-aș fi putut să-l transform ca pe Arachne, în păianjen.

Din cotul spart, sângele continua să țâșnească viu, semn că orice pată pusă în aplicare are nevoie de un sacrificiu, așa că am inspirat profund, mi-am înăbușit orice tendință nemiloasă și m-am metamorfozat în Hestia cea pașnică și calmă, aducătoarea de pace în familie:

-          Hai să te spălăm puțin și să mergem la spital.

L-am curățat atât cât s-a putut, l-am bandajat așa cum m-am priceput, iar apoi:

-          Mă duc singur !

Pentru că, nu-i așa, eroii greci își trăiesc înfrângerea în tăcere și singurătate.

Am rămas în prag, uitându-mă la tabloul dezolant din jurul meu, înțelegând că după ce vitejii cad pe câmpul de luptă, cele care strâng rămașițele, plângând, sunt soțiile.

Toată vopseaua trebuia curățată cât încă nu era uscată definitiv și trebuia să fac asta fără ajutor, deoarece pe soțul meu îl duruse în cot și plecase, lăsându-mă singură.

Am făcut o evaluare rapidă câinelui, care încă se gudura nefiind conștient de retrogradarea de rasă:

-          Tu ești nerecuperabil, te va chema Pongo până voi avea timp să te ciumpăvesc puțin.

Următoarele două ore am șters și spălat și am inhalat diluant până am început să văd stelele cu mult înainte de a răsări pe cer.

De teamă că o să încep să dansez despuiată prin curte, oarecum mulțumită de recuperarea normalității scărilor, am făcut un duș și am tras lângă mine toata sticla de vin, deoarece un pahar nu mai era suficient.

Și atunci mi-a sunat telefonul, era o prietenă:

-          Măi, să-ți spun ce-am făcut ...

-          Ce-ai făcut ? am întrebat fără chef, epuizată de ceea ce făcusem eu în ultimele ore.

-          M-a luat bărbată-miu, cică într-un weekend romantic. Dar a făcut rezervare la o pensiune de rahat, m-a apucat depresia când am ajuns și am văzut cum arată. Și ți-am trimis mesaj că la cât de urât e aici, nu o să mă apuce cheful de sex nici după o sticlă de vin.

-          N-am primit ...sau stai să verific ...n-am stat pe telefon..

-          Păi n-ai primit, am primit eu după două minute, mesaj de la un tip: vedeți că ați trimis pe grupul de școală. Am șters, dar eu știu câți or fi citit ?!

 

După toată tensiunea acumulată, am izbucnit în râs și am râs, și am râs, am râs până mi-au dat lacrimile, nu știu dacă de la diluantul inhalat sau de la conștientizarea faptului că neatenția te poate băga într-un căcat și mai mare.

Pentru  că un cot rupt se mai repară dar imaginea ta, odată intrată în gura mamelor din gupul de școală, nu ți-o mai repară nimeni și nimic. Doar în ochii celor unu, doi tați care mai sunt rătăciți pe aceste grupuri, e posibil ca imaginea prietenei mele să fi devenit brusc interesantă.

 

După lăsarea întunericului și vizita la doctor, s-a întors și soțul, oarecum pe scut, nu cu scut, bandajat, cusut și spășit.

De bine, de rău, timpul a trecut, cotul s-a vindecat, iar eu, ca o soție vrednică, într-o zi tot de vineri si-ntr-un exces de zel, am spălat podelele nu cu pronto ci cu ceară pentru parchet.

Nu recomand, următoarele două luni veți avea nevoie de ventuze ca să mergeți prin casă în siguranță.

Totul era minunat, casa curată, parchetul sclipea ca niciodată, weekend-ul în prag, grătarul sfârâia iar eu pregăteam o salată în bucătărie, când din living s-a auzit o bufnitură, însoțită de un zdrăngănit de vase.

Am deschis ușa și mi-am zărit soțul întins pe podea, proptit fix în cotul cu pricina, negru la față, în timp ce micii țopăiau fierbinți în jurul lui, pentru că, asta e, uneori eroii sunt puși la pământ nu de vitejia dușmanilor ci de vrednicia soțiilor.

Încet, cu grijă, fix pe urmele propriilor pași, am început să dau ușurel înapoi, urmărită de privirea lui de Cerber, dispărând în bucătărie, nu înainte de a-i arunca:

-          Dacă mergeai cu grijă, nu alunecai. Dar vezi, așa ești tu, repezit.

 

 Foto by Substance90