Tuta absoluta

 

Tuta absoluta. Sau molia tomatei. Sincer, am toată admirația pentru molia asta, nu doar că e tută dar a ținut să fie și absolută.

Iar în momentul ăsta, când mă uit fix la nenorocita asta de pagină albă din fața mea, doar atât am în cap: tuta absoluta.

Nu știu unde naiba au plecat toate cuvintele din capul meu, probabil acolo unde s-a dus și ticăloasa aia de inspirație.

Dar zău că nu-și puteau alege un moment mai prost să mă trădeze.

Dar să începem cu începutul.

Până în urmă cu trei luni, am fost o femeie. Fericită. Știți voi, femeia la patruzeci de ani, cu angaralele inerente: soț, copil, responsabilități, treburi, probleme de rezolvat și eterna întrebare -  ce naiba caut eu în viața mea ?

Nu spun că azi nu aș mai fi fericită, sunt, doar că m-a mâncat în fund să vreau să devin scriitoare.

Partea amuzantă e că nici măcar nu m-a mâncat, ci, uite așa, m-am trezit într-o dimineață plină de gânduri și cuvinte. Când ești dintr-odată ghiftuit cu gânduri și cuvinte, nu poți aștepta să le digeri, nu ai cum, pur și simplu, esența ființei tale te forțează să le vomiți într-un mod artistic.

Așa că nu am luat un emetiral ci o foaie și un creion, m-am uitat la ele, m-am uitat la mine, m-am uitat la câteva frunze amețite de noiembrie care zburătăceau în jurul meu și mi-am zis: ok, deschide-te, expune-te, cunoaște-te, dezvoltă-te, dă-te lumii hrană.

Și am scris, zile, pagini, sentimente, dorințe, fantezii, m-am îndrăgostit de fata care eram cu creionul pe hârtie, de ceea ce simțea, de ceea ce gândea, de ceea ce crea.

Și m-am simțit scriitoare. Până într-o zi, când foile ce nu mai erau albe lângă mine, m-au întrebat nedumerite:

-          Și acum ? Ce facem ?

Să scrii e ușor, e romantic, provocator, senzual. Să ajungi scriitor e greu, e frustrant, enervant, pragmatic.

Și iată-mă, femeia de patruzeci de ani, neinteresată de rețelele sociale, dar care glumea pe seama parinților pentru că nu înțeleg un amărât de wapp, hotărâtă să se ia la trântă cu facebook și instagram.

Serios, cât de greu poate să fie, mi-am zis. Adică, îi fac eu față lui fi-miu, la paișpe ani, sunt în stare să țin într-o simbioză funcțională un soț cicălitor, un adolescent turbat și doi câini nevinovați, mă fac pe mine două rețele sociale ?

Mă fac. După patru ore de încercări eșuate, de nervi, de dat cu capul de masă și cu respectul de sine de toți pereții, am apelat la nepotul de optsprezece ani și vecinii de douăzeci.

-          Ce naiba cauți pe facebook ? a venit răspunsul. Nici noi nu mai suntem acolo.

-          M-am apucat de scris...

-          Ce-ai făcut ?!

Am simțit că dacă le-aș fi spus că m-am angajat la NASA, li s-ar fi părut mai plauzibil. La urma urmei, orice femeie de patruzeci de ani are măcar un moment în care ar vrea să dispară în spațiu.

Dar să te apuci de scris la patruzeci de ani, cu un copil agățat de poale, cu un bărbat amenințat de fanteziile din capul tău și cu doi câini ce par a fi singurii care îți sorb cuvintele ieșite de pe buze, e strigător la cer.

Scrisul e pentru femei libertine și bărbați neînțeleși.

-          Da, am repetat încăpățânată, m-am apucat de scris. Pentru că în loc să dispar în

spațiu, vreau să mă pierd în gânduri, să mă regăsesc în cuvinte și să mă arăt în idei. Nu vreau să-mi pun punct ci să explodez în semne de exclamare, să alunec în virgule și să mă joc în puncte de suspensie.

Și iată-mă pe rețele. Despuiată în gândurile mele. Așa cum sunt. Sălbatică în dorințe, timidă în așteptări, provocatoare în expuneri.

Și am sperat la mesaje de la cititori și am visat la oamenii ăia care or să mă vadă, or să mă simtă, or să mă înțeleagă, or să mă distingă printre cuvintele mele și or să-mi adulmece poveștile dincolo de persoana mea.

Și au venit:

-          Bună, ce faci ? Îmi place poza ta.

Dar m-am ambiționat să rămân îndrăgostită de mine, de foaia și de creionul  meu, de ceea ce concepeau în atingerea lor ritmată .

Așa că mi-am făcut blog. Și pentru că odată cu exercițiul literar crescuse și experiența tehnică, mi l-am făcut singură. Nu contează că un lucru pe care tinerețea nepotului meu l-ar fi făcut într-o jumătate de oră, eu l-am făcut într-o zi, contează că în asfințitul rece al unei zile de decembrie, respectul meu de sine nu mai zăcea lovit de toți pereții ci era întins pe tot tavanul, căutând crăpături prin care să scape spre înaltul cerului unde să-și strige bucuria într-o noapte fără stele, dar care mie îmi părea strălucitoare.

Și de la a scrie pe genunchi, în mașină, privind la niște frunze de noiembrie ce-și purtau indiferente cărămiziul prin fața mea, am trecut la a scrie pe blog.

Mă făcea asta scriitoare ? Bineînțeles că da. Cel puțin în fața mea. Pentru că privind la cuvintele înșirate pe o pagină luminată, am înțeles din strălucirea pixelilor că nu recunoașterea e pasul important, ci curajul de a-ți arăta gândurile, de a le abandona vulnerabile în fața judecății și de a spera că vor avea puterea să trăiască în continuare.

Și m-am simțit scriitoare. Până într-o zi, când, pe măsură ce mângâiam cu privirea povestirile rânduite pe blog, m-au întrebat:

-          Și acum ? Ce facem ?

Pentru ca vine o vreme în timpul fiecărui scriitor, când își caută validarea. Confirmarea.

Și-n timpul meu a venit momentul când, mi-am spus că trebuie să particip la un concurs.

Să las doi ochi străini, severi, critici, să scormonească în gândurile mele, să le întoarcă pe toate fețele, să vadă dacă rezistă, dacă li se opun provocator, dacă dezvăluie secrete sau dacă aruncă provocări.

Aveam câteva texte, bunicele, spun eu, dar m-a mâncat să le pun pe blog. Se pare că în ultimele luni am tot avut mâncărimi, poate ar fi bine să ma duc la un alergolog.

Așa că în dimineața asta, mi-am luat cafeaua și m-am așezat la birou, pregătită să scot textul ăla bun, textul ăla în care să-mi pun toată ființa mea de scriitor, textul ăla pe care doi ochi străini, severi și critici să nu-l poată descompune, fărâmița, distruge ci să-l devoreze cu foame, cu poftă iar la sfărșitul lui să fie încă nesătui.

Dar unde naiba sunt nenorocitele alea de cuvinte și ticăloasa aia de inspirație ?

Unde sunt gândurile care de obicei îmi flutură în jurul tâmplelor, îmi vălătucesc zilele și-mi trezesc somnul ?

De ce m-au trădat tocmai în ziua asta, m-au lăsat goală, carcasă de scriitor fără vorbe ?

Astăzi era ziua în care trebuia să înfloresc ca o Semper Augustus.

În schimb, eu mă uit la ceașca goala de cafea, la albul paginii din fața mea, la entuziasmul doborât, la cursorul ce clipește plictisit și la unicele două cuvinte care se hlizesc în mintea mea: tuta absoluta.

Lipsită de inspirație, de idei, înecându-mă în nesiguranța scriitorului proaspăt născut, speriată de respingeri și îngrozită de aprecieri, neștiind unde sunt sau cine sunt, dar privind un creion și o foaie, șoptesc:

-          Un lucru știu, am gânduri și am curaj să mă las în voia lor …

b   Foto by Sharon Drummond