Cand creierul e in vacanta

 De regula nu eu merg la piata.

Sambata, din motive independente de vointa mea, a trebuit sa o fac.

Trecand insa peste acest aspect, tot sambata mi s-a permis o dimineata destrabalata, asa incat am savurat in varful patului o cafea si un croissant, privind doua episoade din Karppi, pana la ora 11.

Cum orice rasfat se plateste, ajungand la piata, in fata macelariei era deja coada afara.

Sincer, nu mi s-a parut un pret mare de platit, cu gandul inca la leneveala vinovata, m-am asezat cuminte in spatele sirului de oameni. Ajunsa in fata usii, sunt abordata de catre un domn:

- Ma scuzati, imi permiteti sa intru putin ? Vreau doar sa intreb daca au creier.

- Bineinteles, poftiti – ii raspund, ramanand amuzata in urma lui, simtindu-ma ca intr-o schita de Caragiale.

In scurt timp iese domnul din macelarie, razand:

- Mi-a zis ca nu au auzit de asa ceva.

A urmat o serie de glume, in cascada, printre cei ce formau coada, cum da, in ultimul timp e greu de gasit asa ceva in Romania. Dar nu asta e ideea.

 Am ramas gandindu-ma ca, de multe ori, chiar pare ca nu mai e creier.

Si nu, nu ma refer la momentele in care simti ca doar tu si posibil cativa prieteni ai tai sunteti singurii posesori de neuroni intr-o mare de amibe.

Ma refer la acel moment in care, aflandu-te la veterinar sa deparazitezi cele doua potai din dotare, intrebi:

- Si cat va datorez ?

- Pai, 5 lei pastila ori 10 pastile.

Creierul tau blocat intre ce ai avut de facut, ce ai facut si ce mai ai de facut, nu vrea sa se miste. Oricate suturi in fund i-ai da, oricat ai sta in genunchi in fata lui, scutura incapatanat din cap si ramane pe loc.

Asa ca fluturi din gene, afisezi cel mai fermecator zambet si zici:

- Deci, cat ?

Serios, cate dintre noi am fost, macar o data, intr-o situatie suparatoare.  Intoarse acasa, nervoase si frustrate, povestim familiei, prietenilor, ce ni s-a intamplat.

- Mai…si in momentul ala trebuia sa ii zic …. 

Si da, atunci iti vin in minte cele mai savuroase replici, cele mai inteligente replici, atat de inteligente incat Kafka pare un novice pe langa tine.

- Pai si de ce nu ai zis?

- …. aaaa….stii, taman atunci creierul meu s-a decis sa intre in vacanta.

Nu mult, cinci minute, suficient insa ca tu sa stai apoi o zi intreaga privindu-te in oglinda si intrebandu-te: dar parca nu eram chiar atat de proasta ?

Cate dintre noi nu am intalnit la un moment dat o persoana pe care am vrut sau era chiar necesar sa o impresionam. Si culmea, chiar aveai cu ce.

In loc de asta, ai reusit sa baigui doar : ce zi frumoasa e astazi – cand bietul om sta in fata ta, ud din cap pana la picioare pentru ca tocmai a fost stropit de un autobuz.

De ce ne tradeaza creierul exact cand avem cea mai mare nevoie de el ?

Adica, il duci la plimbare sa il oxigenezi, il hranesti cu legume verzi si somon norvegian, cateodata iti calci pe inima si-i mai dai si cate o prajiturica, pentru el, nu pentru tine.

Insa atunci cand ai nevoie sa-ti sara in ajutor, in acele momente cand esti singura impotriva lumii, iti trimite un mesaj scurt: reveniti mai tarziu.

Cat de usor treci peste momentele in care nu mai e creier ?

Faci parte din categoria fericitelor care reorganizeaza rapid meniul sau din categoria celor care sufera o zi, sperand ca macar data viitoare sa fie creier la macelarie ?

Iar daca tot ne-am intors la macelarie … in drum spre masina, trec pe langa doi domni pitoresti … stiti genul, cei care la 8 dimineata sunt in fata pietei, avand nasul rosu … si nu de la frig.

Il aud pe unul dintre ei:

- Zi ma, mergi sa te imbat ?

Da, piata este cel putin un loc interesant, o sa mai trec pe aici.