Despre trecut si viitor
Parintii mei nu-mi spuneau in copilarie ca ma iubesc.
Nici eu nu cred ca le-am spus.
Daca regret ? Da.
As vrea sa ii iau in brate si sa le spun : te iubesc tata, te iubesc mama. Dar parca imi e rusine, cuvintele nu ies. Pentru ca nu am exersat cand eram mica.
Atunci cand merg sa ii vizitez si-i vad cum ma asteapta in poarta, ma gandesc uneori daca si ei ar vrea sa-mi spuna ca ma iubesc.
Probabil ca da, doar ca nu stiu cum sa o faca. Pentru ca nu au exersat cand eram mica.
Parintii mei mi-au dat o multime de lucruri pentru care le sunt recunoscatoare.
Dar nu mi-au dat poate unul dintre cele mai importante: incredere in mine. Si nu pentru ca nu au vrut, sunt convinsa ca nici nu au stiut ca nu o fac. Rezultatele bune la invatatura, comportamentul frumos, nu erau laudate, pentru ca era de la sine inteles ca asa trebuie sa fie, acesta era comportamentul “firesc”.
Un rezultat mai slab sau o greseala erau insa subliniate.
Ce am invatat de aici ?
Nu ai de ce sa te bucuri pentru reusite dar trebuie sa te simti ca dracu pentru esecuri. Nu ai de ce sa te lauzi cu rezultatele dar trebuie sa-ti fie rusine cu greselile.
Atunci cand merg sa ii vizitez si-i vad cum ma asteapta in poarta, ma intreb uneori daca astazi sunt mandri de mine.
Probabil ca da, dar nu stiu cum sa o spuna. Pentru ca nu au exersat cand eram mica.
Parintii mei nu m-au invatat sa vorbesc cu ei. Nu mi-am dus “prostiile de adolescenta” si nu le-am asezat in palma mamei sa ma invete sa le inteleg.
Si nu pentru ca nu au vrut, sunt convinsa ca nici ei, la randul lor, nu fusesera ascultati si nu au considerat important.
Atunci cand merg sa ii vizitez si-i vad cum ma asteapta in poarta, ma intreb uneori daca mama ar vrea sa imi ia durerile in palma si sa le inteleaga.
Probabil ca da, dar nu mai poate acum. Pentru ca nu a exersat cand eram mica.
Adult fiind, am inteles ca am nevoie sa caut singura caramizi si sa astup locurile goale. Pe unele am reusit sa le repar frumos, pe altele doar le-am ascuns.
Parinte fiind, am inteles ca nu trebuie si nu pot sa-mi las copilul sa aiba locuri goale.
Ii spun pana la sufocare ca il iubesc, ii laud fiecare pas inainte si incerc sa nu-i cert fiecare greseala, ii las libertate si-i ofer incredere, ii iau durerile in palma si-i arat ca le consider importante.
Nu stiu daca asta ma face un parinte mai bun decat parintii mei dar stiu cu certitudine ca fiul meu imi spune cu usurinta “te iubesc”.
Stiu ca atunci cand va veni sa ma viziteze si ma va vedea in poarta ca il astept, va sti ca sunt mandra de el si ca abia astept sa-l strang in brate si sa ii spun : te iubesc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu