Fragment

 

"Ma uit la el cum pleaca.

Panicata, aproape fac un pas, mana mea se misca usor sa il prinda de haina dar se opreste strangand degetele cu putere. Degetele ce aproape l-au atins, incremenesc in pumn si cad pe langa corp.

Cum de nu si-a dat seama ?

Cum de nu a vazut in ochii mei ?

Nu stiu cand m-am indragostit. Usor, usor, intre doua teme, o pauza si o vacanta. M-am trezit insa, intr-o zi, ca il caut cu privirea cand intru in clasa, ca imi leg siretul de la pantof de doua ori asteptand sa ma prinda din urma sau ca stau fastacita langa el si nu stiu ce sa spun, cand in mod normal, mie nu-mi tace gura.

Cumva, am stiut ca si el ma place, imi zambea frumos si ma cauta cu privirea cand intra in clasa.

In vacanta de vara, spre sfarsitul liceului, alergam fericita spre parc in acea dimineata, poate ajung inaintea celorlati, poate petrec putin timp doar eu cu el. Purtam rochia cu flori rosii, rochia pe care o consideram cam copilaroasa dar in care aratam, imi spusese el, ca un camp cu maci.

Nu am inteles din acea zi decat ochii lui tristi si golul din jurul meu. Ceilalti colegi radeau si vorbeau zgomotos:

- Ce misto de asta ca se muta in Australia !

- Canguri baaaa…sa ne trimiti cate un cangur.

Eu imi strangeam degetele sa nu se agate de el. Si doar m-am uitat cum pleaca.

In urma cu doua saptamani, sorbeam din cafea in timp ce-mi verificam corespondenta. Ajunsesem infrigurata la birou plin ploaia aceea rece. Intai ma incalzesc un pic si apoi ma apuc de treaba, am oftat privind maldarul de dosare. De aproximativ trei ani lucrez la aceasta firma de avocatura. O functie pe care am obtinut-o pentru ca sefa mea este cea mai buna prietena a mamei mele dar la naiba, fac treaba buna si muncesc aproape non stop. Chiar merit postul asta. Poate nu chiar de la inceput dar acum sigur il merit. 

M-am intins putin, inca mai aveam febra musculara de zilele trecute, de la sala, am alungat gandurile oarecum vinovate si am deschis urmatorul e-mail. Era lista confirmarilor de participare la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului. Si acolo, intre atatea nume cunoscute, ochii mi s-au oprit pe al lui. Am incremenit cu cafeaua in mana si mi-am privit reflexia in geamul din lateral. Nu mai esti fetita fastacita din urma cu ani, esti o femeie frumoasa.

- Esti o femeie proasta, mi-am spus razand. Nu mai e nimic dupa 10 ani.

Urmatoarele doua saptamani le-am petrecut ingropandu-ma in munca, respingand orice gand ce-ncerca sa dezvolte scenarii, orice emotie. Nu stiu cine e el acum iar eu sunt bine. Am un apartament dragut, un job care ma face fericita, am avut cateva relatii frumoase, nu au tinut dar am planuri si sperante si sunt bine.

In seara aceasta am plecat destul de tarziu de acasa desi eu mereu sunt punctuala, aproape ca as putea crede ca imi e frica. Insa doar am avut nevoie de cateva verificari: machiajul, parul, rochia, totul arata bine dar am mai verificat o data si inca o data.

Drumul pana la restaurant a fost destul de liber, de regula nu-mi plac soferii de taxi care vorbesc cu mine despre orice, lucruri care nu ma intereseaza, in seara aceasta insa, as fi vrut sa nu fi dat peste unul atat de tacut. Linistea din masina accentueaza parca furtuna din mine, imi transpira palmele iar asta ma enerveaza. Nu am niciun motiv sa ma simt asa, imi repet exasperata.

Am pasit in restaurant incercand sa fiu detasata dar privirea mi-a plecat imediat sa il caute.

Nu auzeam nimic din ce-mi spuneau fostii colegii veniti sa ma salute. Treceam dintr-o imbratisare in alta cu ochii la el, care-mi zambea din celalalt capat al salii.

In acel moment mi-am dorit sa fi purtat o rochie cu flori rosii iar el sa imi spuna ca inca arat ca un camp cu maci.

Alesesem in schimb, o rochie neagra, simpla, eleganta, care stiam ca-mi pune in valoare pielea alba si parul auriu. Ca accesoriu port un ruj rosu, rosu ce-mi invaluie cremos buzele frumos conturate.

Se indreapta spre mine iar eu nu mai respir, ma ia in brate si imi sopteste cald la ureche: 

- Inca furi toate privirile din incapere.

Si simt, stiu, ca totul inca e acolo, exact asa cum l-am inchis acum zece ani.

Am petrecut toata seara impreuna, flamanzi de povestile celuilalt, razand sau ascultand cu atentie, imi spune ca lucreaza in IT – software engineer, as fi putut paria pe asta, ca nu e casatorit dar nici nu-mi da mai multe detalii. Nici eu nu intreb.

Nu mai e baiatul timid din clasa a XI a, s-a transformat intr-un barbat sigur pe el, cu trasaturi frumoase, masculine. Doar ochii negrii i-au ramas la fel de calzi iar eu inca ma pierd in ei.

Ma uit la mainile lui, maini puternice, cu degete frumoase si simt nevoia sa ma ascund in palma lui si sa o strang in jurul meu, iar acolo, neauzita de nimeni altcineva, sa-i spun tot ce nu am putut sa ii spun acum zece ani.

Ochii lui inca imi zambesc in pragul usii cand asteptam Uber-ul chemat…s-a simtit bine cu tine si e bucuros ca te-a revazut…cuvintele lui lovesc in sufletul meu in agonie.

Si ce as putea sa fac ?

Sa-i spun ca l-am iubit ca o nebuna in urma cu zece ani si ca probabil inca il mai iubesc ?

- Cand pleci ?

- Peste cateva zile.

Ma uit la telefon, masina mea e la cinci minute distanta, a lui e la colt. La un colt de suferinta.

Ma saruta pe obraz si imi spune:

- Pastram legatura de acum, promiti ?

Ma uit la el cum pleaca.

Degetele mele se strang in pumn ca sa nu tasneasca dupa el. Sufletul ma doare, cum de nu a vazut in ochii mei ?

Se opreste cu mana pe portiera, o secunda, doua…  Ma uit la umerii lui lati in timp ce se intoarce usor catre mine.

Iar degetele mele se deschid in asteptare. "