Gand de toamna

 

E o dimineata de toamna.

Inceput de noiembrie.

Nu e foarte frig, e putin ceata, o burnita palida.

Te uiti la pomii colorati in culori de brun si galben si verde trecut.

E frumos.

Toamna e anotimpul tau, toamna te-ai nascut tu, toamna s-a nascut baiatul tau, toamna face parte din tine.

Si totusi, realizezi ca nu ai mai privit-o de mult.

Te uiti la frunzele aramii si te intrebi: cand ati aparut?

Da, stiai ca a venit frigul, doar iesi dimineata zgribulita din casa. Da, ai strans din curte frunzele cazute, galbene, rosii, uscate sau cu inca o urma de viata in ele.

Dar nu le-ai privit.

Cand te-ai pierdut de toamna ?

Sau cand te-ai pierdut de tine ? Cand ai uitat sa mai privesti, sa asculti, sa mirosi ... sa visezi ?

In ce moment ai ajuns sa treci prin zi gandind doar la ce trebuie sa faci  si nu si privind la ceea ce este ?

Timpul - iti spui. Nu e timp. Atat de multe de facut, atatea treburi, obligatii, sarcini.

Nu e timp sa stai sa privesti frunzele cum cad, sa le asculti sunetul cand ating pamantul.

Dar in dimineata asta, in timp ce sorbi din cafeaua fierbinte, cumva Timpul a venit peste tine si ti-a zis:

- Ajunge ! Rupe o bucatica din mine si da-o toamnei. Da-ti-o tie ! Priveste frunzele !

- Dar nu mai stiu sa o fac - soptesti incurcata. Undeva pe drum m-am pierdut pe mine. Acum stiu ce trebuie sa fac, ce se asteapta sa fac, ce e nevoie sa fac ... dar nu mai stiu ce vreau sa fac.

- Intoarce-te la tine - iti spune Timpul oarecum suparat - nu mai e timp.

- Nu mai e timp ? Dar am atat de multe de facut...cum nu mai e timp ?

- Din timpul tau, e timp pentru altii dar nu mai e timp pentru tine - iti spune trist, Timpul. Intoarce - te la tine, priveste frunzele. Nu mai e timp sa uiti de tine.