Indrazneste

 Textul aceste este despre mine si poate despre unii dintre voi.

In fiecare dimineata imi cumpar cafeaua din acelasi loc. Oamenii ma cunosc deja si eu ii cunosc pe ei, stiu ce cafea prefer, nici nu mai discutam despre asta, vorbim insa despre cum e dimineata, vremea sau dispozitia.

Totusi, este o domnisoara care, daca ea imi prepara cafeaua in acea zi, mereu ma intreaba:

- Cu scortisoara ?

- Nu.

- Hmm, credeam ca o beti cu scortisoara.

De fiecare data.

Am avut si o discutie despre faptul ca nu imi place scortisoara decat in placinta cu mere si nici acolo multa.

In aceasta dimineata ajung la cafenea, salut, merg intai la toaleta. Cand revin la tejghea, domnisoara in cauza imi intinde cafeaua, toata un zambet:

- E gata cafeaua dumneavoastra, cu scortisoara !

Si tot ea era cea care avea o fata de catelus batut cand i-am spus ca nu, nu o voiam cu scortisoara dar acum asta e ...

Eu sunt un om care pana la aceasta varsta nu am avut nicio legatura cu scrisul, exceptand compunerile din scoala.

Toata viata am avut un sentiment si am spus din cand in cand la un pahar de vin cu prietenii, de fapt dupa mai multe, ca mi-ar placea sa scriu o carte.

Dar n-am trecut niciodata de " mi-ar placea".

In primul rand pentru ca mereu am avut altceva " mai important" de facut, in al doilea rand pentru ca nu am avut curaj sa incerc, in al treilea rand pentru ca nu am avut incredere ca pot: ce as avea eu de spus ?

Cand eram mica, am facut o poezie, m-am dus cu ea alergand la mama. O vad si acum, era in bucatarie.

Recunosc, poezia era despre Ceausescu, dedicata " bravului nostru conducator" si nu pentru ca ai mei erau comunisti ci pentru ca asa erau vremurile atunci. 

In scoala ne privea zilnic de deasupra catedrei, la televizor era in permanenta prezent, desene animate erau doar 10 minute seara si 10 minute duminica, in rest, te uitai la Ceausescu.

Nu stiu ce a fost in mintea mea de copil dar asta este, aceea a fost prima mea manifestare creativa.

Mea culpa.

Imi aduc aminte si astazi fata mamei cand a citit poezia, dezaprobarea.

Nu am inteles in acel moment cauza reala a dezaprobarii, nici ea nu mi-a spus-o, am inteles insa ca poezia mea nu a fost buna.

Si partea mea creativa a fugit rusinata si a ascuns creioanele.

Poate de aceea nici n-am mai scris.

Dupa foarte mult timp, partea creativa din mine a hotarat sa-si mai acorde o sansa si a ascutit din nou creioanele.

Cu multa frica si timiditate a scris un text, apoi altul si altul asteptand sa se pravaleasca lumea in capul ei si sa se auda dureros hohote de ras batjocoritoare.

In fiecare seara renunt, am senzatia ca nu are niciun sens, ca e o prostie, munca si timp pierdut aiurea, ca nu o sa ajung nicaieri, ca e prea tarziu pentru mine, poate daca incepeam mai devreme...

Apoi, dimineata, mai ales daca am o idee de text, imi regasesc " de ce-ul", pentru ca ma simt atat de bine cand scriu, pentru ca o fac pentru mine si pentru voi, pentru gandul ca undeva, un om absolut strain rezoneaza cu mine.

Iar seara o iau de la capat.

Sunt precum fata cu scortisoara.

Textul acesta poate fi despre frica si despre neincrederea in noi.

Dar nu vreau.

Vreau sa fie despre curaj, despre indrazneala de a spera, de a te arata asa cum esti, de a incerca sa fii persoana care visezi sa fii.

Si ce daca unii nu te vor intelege sau te vor judeca sau te vor ironiza, atata timp cat ceea ce faci te face fericita, atata timp cat ceea ce faci aduce zambet macar unei persoane, ascute-ti creioanele si deseneaza-ti viata asa cum ti-o imaginezi.

Nu e niciodata tarziu sa incerci, vreau sa cred asta, poate nu o sa ajungi acolo unde visezi dar macar nu o sa mori la baza scarii fara sa ai curaj sa urci macar o treapta pe ea.