Mama, lasa-ma sa cresc
E un copil bun. Pentru mine, cel mai bun copil din lume.
Sunt mama de baiat si ma straduiesc sa-l cresc asa incat sa
ajunga un barbat adevarat.
Nu ala care da cu pumnul in masa ci ala care aseaza masa
pentru fata de langa el.
Asta a fost logica vietii mele de cand s-a nascut el, am
cautat mereu cai sa-l ajut sa devina omul ala bun, omul ala puternic, omul ala
independent si responsabil, asa cum stiu ca poate fi. Si asa cum vad ca o sa
fie.
Si tot timpul am stiut ca va veni momentul in care racheta
nu va mai orbita circular in jurul planetei mama ci se va lansa in explorarea spatiului.
Si am creat protocoale si am previzionat traiectorii si am
repetat pasii de mii de ori in mintea mea, pregatindu-ma pentru momentul in
care, cu emotie, vom rosti : the countdown begins !
Si m-am crezut pregatita.
Aseara am plans. Cand mearsa fiind in camera lui pentru o
scurta imbratisare, am primit una burzulita si pe fuga, am intrebat de ce ma
goneste tot timpul si am primit apoi un raspuns care mi-a doborat toate sistemele
de aparare.
“ Nu mai simt deloc nevoia sa petrec timp cu tine, nu ca nu
te mai iubesc, te iubesc dar asa…undeva in sufletul meu”
Si inchisa in camera mea, am plans. Pentru ca dincolo de
toata pregatirea, de toata dorinta de a creste un barbat independent, momentul
separarii doare.
Si doare al naibii de rau.
Poate pentru mamele de fete e mai usor, in teorie, fetele
sunt mai mamoase.
Pentru mamele de baieti, cand la 14-15 ani e perioada de
smecherie si de cautare a barbatului din ei iar orice moment de tandrete cu
mama e vazut ca o slabiciune, e ca si cand ar rupe zilnic parti din tine.
Iar tu i le dai, pentru ca in separarea lui de tine, el
trebuie sa rupa bucati si sa le calce in picioare si sa simta ca nu-i pasa,
pentru ca altfel nu va putea sa plece.
Iar cand durerea e prea sfasietoare, te ascunzi in camera si
plangi pana iti recapeti puterea sa-i mai dai o bucata din tine.
Da, noi suntem in etapa in care imbratisarile sunt furate
ascuns si in fuga, in timp ce in suflet biciuieste acel “ hai odata, ca-mi pierzi
timpul”, aceeasi etapa in care atingerea mainii mele parca il frige.
Si ma gandesc la momentul in care pasii lui se nasteau doar
cu mine de mana iar cand curiozitatea il impingea sa faca totusi unii de unul
singur, se intorcea oricum, in graba, in bratele mele.
Se spune ca pentru ca adolescentul sa se poata rupe de tine,
el trebuie sa te urasca. Nu in sensul absolut al cuvantului. Dar undeva pe
acolo.
Si daca la nivel de teorie am inteles asta si am studiat
asta si m-am pregatit pentru asta…ei bine, la implementare nu mai sunt
premianta.
Pentru ca ma surprind ca inca am nevoie de la el de ceea ce eram
obisnuita sa primesc: gadilaturi si pupaturi harjonite, furate in varful
patului, adulmecari cu nasul varat in parul lui, cuibarit la pieptul meu in timp
ce ne uitam impreuna la un film, degete strecurate in palma mea intr-un moment
de nevoie.
Si trebuie sa caut echilibrul intre implinirea teoriei si
frustrarea practicii.
Intr-o jumatate de an a renuntat la ursuletul de noapte, la
cele 5 minute petrecute imbratisati in patul lui inainte de culcare si parca o
vesnicie a trecut de cand in casa nu s-a mai auzit: hei, care dintre voi sta cu
mine la culcare ? Si mi-e necaz pe mine, pe momentele de atunci cand ziceam:
du-te si tu ca si eu am stat aseara. Si mi-e necaz ca n-am previzionat ca o sa
le duc dorul.
Diminuarea nevoii lui constante de mine am perceput-o ca pe
o eliberare, pauzele de mine au dus la timp pentru mine, lipsa intrebarilor
mi-a creat liniste. Pana cand linistea mi-a adus dor de vorbe, de timp cu el si
nevoie constanta de a fura imbratisari.
De o jumatate de an se indeparteaza de mine si nici n-am realizat
asta pana in clipa in care am vazut ca atingerea mainii mele il frige.
De jumatate de an se grabeste sa renunte la copilarie iar eu
am senzatia ca renunta la mine.
Cu toate protocoalele mele, cu toata pregatirea mea pentru
lansare, o eroare imi palpaie pe ecrane: nu ma mai iubeste.
Relatia noastra se schimba si toate resursele mele
psihologice le-am bagat in a-l canaliza sanatos pe el.
Pe mine cine ma sustine ? Cine imi rezolva erorile de pe
ecrane ?
Cine ma pregateste sa accept ca de acum nu mai are atata
nevoie de mine ? Si ca trebuie sa ma dau la o parte. Ca o lansare reusita nu
poate avea loc cu mine agatata de motoarele lui ?
Ca daca vreau sa fie barbatul ala puternic si independent,
barbatul ala care sa aseze masa pentru fata de langa el, trebuie sa ii las
singuri la masa.
The countdown begins…
Stau la pupitrul de comanda si stiu, trebuie sa cred asta, ca
odata ajuns in spatiu, iubirea lui pentru mine care acum pare pierduta “undeva
in suflet”, isi va gasi un loc fix si acolo va ramane toata viata.
Ma uit la ecrane si in timp ce tastez, un mesaj apare pe ele:
“Te las sa cresti, mami ! Dar pana atunci, mai lasa-ma o data sa-ti spun ca te
iubesc ! “
foto by Richard George Davis
Foarte frumos!
RăspundețiȘtergereTrebuie să ai răbdare și vei culege și roadele în cele din urmă
RăspundețiȘtergereRabdare exista, uneori ne-o mai pierdem si ne mai impiedicam...amandoi. Dar ne ridicam :)
RăspundețiȘtergereFoarte frumos!
RăspundețiȘtergereFoarte frumos și adevărat . 🤗
RăspundețiȘtergere