Revelatie

 

Decembrie.

Astazi am vazut un film. Pe scurt, era vorba despre niste oameni care isi pierd treptat memoria si ajung astfel sa uite persoanele iubite sau chiar pe ei insisi.

Privind filmul am avut iarasi unul dintre momentele acelea in care realizezi cat de usor trecem peste ce avem frumos si bun in viata si ne cramponam in schimb de ce nu avem sau de ceea ce ne supara.

Ca atunci cand treci razant pe langa un diagnostic din ala nasol si fiind in asteptarea lui iti promiti ca daca scapi de data asta, o sa te bucuri apoi de fiecare clipa, o sa apreciezi ce ai, nu o sa te mai superi pentru orice lucru nesemnificativ. Si te tine cat ? O saptamana, doua … o luna ?

Nu as vrea sa insist prea mult pe acest aspect, cu totii cred ca am avut in viata, cel putin un moment in care realizam ca acordam prea multa importanta lucrurilor neimportante.

As vrea sa insist pe ideea ca mi-as dori sa stiu, sa pot, sa reusesc sa pun stavila nemultumirilor.

De exemplu, te scoate din minti cand sotul arunca ambalajele fara sa respecte ideea de reciclare. Desi ati  avut discutia asta de n ori si nu intelegi, pentru Dumnezeu, e un om inteligent, la urma urmei si o maimuta, daca are doua cosuri in fata, o dresezi mai repede sa puna merele in stanga si bananele in dreapta.

Si in timp ce scormonesti prin gunoiul menajer culegand sticle si recipiente din plastic, tunand si fulgerand despre cum vorbesti cu peretii si nimeni nu asculta ce zici, el iti zice impaciuitor : hai mai, nu te mai enerva si tu din “nimic”. Iar ala e momentul in care simti ca efectiv, explodezi. Pentru ca “nimicul” ala pare important pentru tine. Pe lista lucrurilor cu adevarat importante, realizezi, e abia undeva la coada clasamentului dar cu toate astea, pe ordinea de zi, el si alte “nimicuri” se baga cu obstinatie in fata.

Amuzant este ca si tu cand vezi ca cineva e suparat dintr-un “nimic”, ii spui la fel de senina: nu te mai supara frate din orice rahat.

Este curios cum constientizam “nimicul” la altii dar teoria asta nu o putem aplica si la noi. Nu pe termen lung, cel putin.

Privim ca si permanent faptul ca ne este bine si suntem fericiti si nu nu bucuram de asta, pentru ca avem impresia ca e acolo si va fi acolo oricand, la dispozitia noastra, cand vom avea chef de binele din viata noastra, va trebui doar sa intindem mana. 

Copilul vrea sa iti povesteasca ceva amuzant dar tu il scoti taras de la dus, explicandu-i pentru a mia oara ca din toata apa aia un intreg sat din Africa se hidrata o saptamana intreaga si oricum, era sa-ti rupi iar gatul impiedicandu-te de ghiozdanul lui aruncat fix in fata usii. Deci nu, nu ai dispozitie pentru chestiile lui amuzante.

Sotul iti propune sa luati cate un pahar cu vin si sa va relaxati privind un film, dar ai avut o zi atat de plina de “nimicuri” incat nu ai dispozitie, vrei sa iei paharul cu vin si sa te uiti la alt film, singura, in liniste.

Asta pana cand tie sau cuiva apropiat i se intampla ceva si realizezi ca este posibil ca intr-o secunda, maine sa dispara.

Si toate lucrurile pe care le-ai amanat sa le faci, sa le simti, sa le spui, sa le asculti, toata bucuria lucrurilor importante amanata pentru nemultumirea lucrurilor mai putin importante, este posibil sa nu mai aiba unde sa se nasca.

Decembrie.

Vremea se joaca enervant de-a iarna. Cativa fulgi mari, frumosi, preponderant umed si gri.

Vremea se joaca parsiv cu dispozitia mea. Imi vine sa stau ascunsa sub patura calduroasa, band poate un vin fiert si rumegandu-mi satisfacuta lipsa chefului pentru orice.

Dar filmul ala nu-mi da pace iar ideea ascunsa in spatele lui se tot intoarce la mine inghiontindu-ma sa ies de sub patura calduroasa, de sub depresia meteo-dependenta si de sub blazarea zilnica.

Si sa realizez ca as vrea…

As vrea sa nu ma mai bantuie lucrurile care trebuie facute, ordinea care trebuie sa fie ordonata, programul care trebuie programat, timpul care nu mai respecta orele, noaptea care parca nu mai are somn, ziua care parca nu mai sta.

As vrea sa opresc totul si sa ma bucur de ce am. Nu maine, nu in week–end, nu in vacanta. Ci azi, acum, in aceasta secunda. Indiferent de cat soare e pe cer, de cate treburi sunt neterminate sau de cate probleme sunt nerezolvate.

Pentru ca nu stiu cat din maine o sa am.

Avem tendinta sa luam viitorul ca fiind garantat, sa consideram fericirea odata obtinuta ca fiind vesnica, reusita ca fiind asigurata. Cand de fapt, nimic nu ne apartine.

Ideea ascunsa in spatele filmului ma bantuie si realizez cat de posibila este.

Si ma intreb cum de nu realizez trecerea zilelor pe langa mine fara sa vad cate motive de bucurie am.

Cum de las atatea “nimicuri” sa-mi afecteze starea si de ce las cu atata usurinta atatea nemultumiri false sa se infasoare nefast in jurul meu.

Cum de nu imi traiesc zilnic starea de bine fara sa astept sa fie soare, sa fie weekend, vacanta sau gunoiul reciclat ?

Ziua de maine nu o avem garantata. Dar pentru ziua de astazi inca putem face alegeri.

Nu sunt naiva, stiu ca fericirea absoluta si permanenta e o utopie dar mai stiu si ca refuz intr-o forma continuata sa o culeg din fiecare moment mic si frumos care mi se pune la dispozitie, crezand ca trebuie sa nu fiu nemultumita ca sa pot fi fericita cand de fapt este exact invers : trebuie sa primesc bucuria ca sa nu mai am loc pentru nemultumire.

 

Sunt convinsa ca aceasta constientizare o sa ma tina…cat ? O saptamana, doua…o luna ?

Dar in timpul asta vreau sa caut cai sa a o tin aproape, sa nu o mai pierd, sa o pun stavila in fata “nimicurilor.”

Iar daca o sa reusesc, decembrie nu are decat sa fie umed si gri, eu o sa ma concentrez pe soarele din viata mea.