povestitoaredeganduri

  Vă aduceți aminte cum pe la 25 de ani, la o cafea cu prietenele, vorbeam prin ce cluburi mai e de mers, ce tipi mișto am mai cunoscut sau unde mai dăm o fugă în weekend ? Spre 30 și ceva de ani, lucrurile au început ușor să se transforme, discuția a prins să alunece pe neștiute spre sarcini, bebeluși, grădinițe, școli. Dar încă stăteam bine. După 40 de ani însă, conversațiile tind parșiv să aibă ca subiect cam ce ne doare mai nou și pe la ce medici am fost. Începi să ai o listă de doctori, documentată pe experiențe personale și recomandări, stratificată pe specializări și locații. Butonul roșu de panică începe să pâlpâie când în minte îmi apare următoarea întrebare: despre ce o să vorbim pe la 60 de ani? Sau poate întrebarea potrivită ar fi : o să ne mai vedem la o cafea și o bârfă la vârsta aia ? Am văzut că pe HBO a apărut continuarea la “Sex and the City”, încă nu mi-am făcut curaj să văd serialul, am vizionat trailer-ul și am avut senzația că iar o să mă apuce nervi...

  Stiu ca am mai scris despre masini, aceasta corvoada necesara a vietii mele. Se pare insa ca sunt capabila sa furnizez noi si noi intamplari care sa actualizeze subiectul. Drept urmare, nu am habar cum am facut de am tras batul scurt, dar anul acesta, eu am picat la sorti sa-mi duc masina la ITP. Orice activitate ce implica, luate impreuna, aceste trei elemente: eu, masina si service-ul, imi creeaza o stare atat de anxioasa, incat creierul meu se blocheaza si se retrage amortit intr-un colt. Iar eu raman mica si neajutorata, intr-o lume populata cu masinarii infernale si oameni rai. Cand am ajuns astazi la service, doar doua ganduri mai pulsau in capul meu. Primul era o ruga continua: te rog, te rog, sa nu ma puna pe mine sa o urc pe rampa. Iar al doilea, ascuns in spatele celui dintai, ranjea batjocoritor: daca da, tu sigur o sa pici in groapa pentru inspectie. In momentul in care domnul care se ocupa de masina mea a venit si mi-a luat cheile, preluand astfel si manipu...

       Exista doua momente ale anului cand, aproape toata lumea, este cuprinsa de entuziasmul sportului: la inceputul verii si la inceputul anului. Teama de a defila in costum de baie impreuna cu toate kilogramele adunate peste an, teama de a ramane cu cele depozitate in urma desfatului pe care ni l-am permis de sarbatori, ne aduce in punctul in care ne dorim sa devenim mai usori, mai tonifiati si mai putin anchilozati. Ne propunem sa fim mai hotarati, mai ambitiosi, mai combatanti. Precum cruciatii, armata sportivilor de ianuarie, porneste vijelios, increzatoare, purtand straie noi, manati de idealuri, increzatori in fortele lor. Insa, multi sfarsesc rapid pe campul de lupta. Putini sunt cei ce ies invingatori. Si la acest inceput de an , am tot auzit oameni promitandu-si ca acesta e anul in care vor ajunge sa alerge ca Usain Bolt sau sa faca abdomene precum Rambo, iar lucrul acesta m-a determinat sa vorbesc si eu despre bataliile mele, despre aventurile purtate...

  S-a sfarsit vacanta. Atat de asteptata, visata, atat de jinduita incat parca o simteai in varful papilelor si pe buricele degetelor. Atatea clipe petrecute nazuind la o odihna himerica, ahtiata dupa sosirea ei, incat aproape ai proiectat-o fizic, dandu-i gust si prezenta, suferind intr-o inaintare prea inceata. A trecut vacanta. Nu stii daca tu prin ea sau ea prin tine dar una dintre voi s-a miscat mult prea repede. Iar inaintarea a fost vertiginoasa si cu un final mult prea brusc, ce te-a aruncat fix in traficul de la ora 6 dimineata. Soseaua e libera, ea inca e in vacanta. Ii urmezi formele unduitoare, precum o coapsa de femeie ce luceste lasciv sub lumina felinarelor si incepi sa proiectezi urmatoarea vacanta, urmatoarea perioada de odihna pe care sa o astepti, la care sa visezi si sa jinduiesti pana o sa o simti in varful papilelor si pe buricele degetelor. Cand la 10 dimineata te intorci pentru o logistica scurta inainte de a porni catre urmatoarea sarcina, te intalnes...