Inceput de ianuarie

 

S-a sfarsit vacanta. Atat de asteptata, visata, atat de jinduita incat parca o simteai in varful papilelor si pe buricele degetelor. Atatea clipe petrecute nazuind la o odihna himerica, ahtiata dupa sosirea ei, incat aproape ai proiectat-o fizic, dandu-i gust si prezenta, suferind intr-o inaintare prea inceata.

A trecut vacanta. Nu stii daca tu prin ea sau ea prin tine dar una dintre voi s-a miscat mult prea repede. Iar inaintarea a fost vertiginoasa si cu un final mult prea brusc, ce te-a aruncat fix in traficul de la ora 6 dimineata.

Soseaua e libera, ea inca e in vacanta. Ii urmezi formele unduitoare, precum o coapsa de femeie ce luceste lasciv sub lumina felinarelor si incepi sa proiectezi urmatoarea vacanta, urmatoarea perioada de odihna pe care sa o astepti, la care sa visezi si sa jinduiesti pana o sa o simti in varful papilelor si pe buricele degetelor.

Cand la 10 dimineata te intorci pentru o logistica scurta inainte de a porni catre urmatoarea sarcina, te intalnesti in poarta cu vecina.

Un baiat ce poarta in spate un sac de bazin se intersecteaza scurt cu o fata ce cara o geanta cu rachete

Sunt urmati de doua mame ai caror ochi poarta inca urma a 3 - 4 dimineti in care soneria ceasului nu a sunat, ca pe o amintire fantasmagorica si care, privind la ceas, isi spun grabite.

-          La multi ani, doamna !

-          La multi ani si tie !

-          Gata … si voi ati inceput ?

-          Si noi, raspunde cu un oftat.

Si in momentul acela, o senzatie de duiosie iti cuprinde sufletul si fara a fi nevoie de cuvinte, ochii tai ii soptesc: Stiu ce simti. Si voi sunteti cu antrenamente, scoala, teme, competitii, meditatii, teme, stres, mult stres. Nebunie. Clasa a 8 a, an cu examen, an greu pentru copii.

 

An greu pentru mame. E anul in care, daca nu ai albit inca, e bine sa ai totusi in casa o cutie de vopsea. Nu cred ca mai scapi. Stresul devine ca un strat suplimentar de piele, pierde rapid din elasticitate si te strange, pe zi ce trece strange mai tare. Uneori simti ca te sufoca, iar o nota buna, o vorba incurajatoare de la meditator, functioneaza ca o crema hidratanta, ceva timp devine mai moale, mai neted, mai maleabil. Dar strange din nou.

Spectrul examenului iti sufla in ceafa, iti ingheata sangele in vine, examenul e aproape palpabil pentru tine. Pentru copil insa, examenul e undeva…in vara iar pana la vara mai e primavara iar pana la primavara nu trecut nici macar iarna.

-           Nu e panica man …

Tie iti pare ca nu invata suficient, lui i se pare ca si asa invata prea mult.

-          Oricat as invata, tu tot nu esti multumita …

Si stii ca are dreptate. 

Dar nu intelegi de unde nesiguranta, neincrederea, stresul.

Anii de final de ciclu scolar sunt, pentru mame, probabil una dintre cele mai mari provocari.

E un maraton iar premiul cel mare e sanatatea ta mintala. La fiecare turnanta apar noi si noi provocari: cum sa nu-l strangi de gat, cum sa-l impulsionezi fara sa-l stresezi, cum sa gasesti echilibrul intre sprinturi si relaxare, cum sa faci diferenta intre ce-ti doresti tu si ce e bine pentru el.

Putini copii mai au seriozitatea aceea, si nu-ti place sa o zici, pe care o aveam noi la vremea noastra.

Chiar daca sunt copii inteligenti, ambitiosi, tu tot trebuie sa stai in spate si sa impingi: inca un pic, aici trebuie mai mult, acolo trebuie aprofundat.

Si nu intelegi de ce si-au pierdut motivatia.

Se spune ca un copil nu va invata niciodata din sfaturi ci numai din experientele lui, personale. Doar propria greseala ii da cu adevarat o lectie de viata.

Dar pana unde ii lasam, constient, sa greseasca ?

Care sunt lectiile de viata pe care e bine sa ii lasam sa le primeasca ?

Poti spune, ca mama: voi sta linistita, relaxata, pentru ca numai daca pici un examen vei sti cum se simte si vei invata sa tragi pentru urmatorul ? Cat de asumata iti e ideea ca un examen nu e o eticheta pe viata copilului ?

Sau tocmai pentru ca ai un copil bun, vei face presing un an de zile, nu vei fi o zana falsa ci o vrajitoare sincera, dar il vei feri de esec, promitandu-ti ca apoi, in vara, sa faci o dermabraziune, sa exfoliezi stresul si din punctul acela, sa il lasi apoi sa-si traiasca lectiile vietii.

Cat de real este acest – il voi feri de esec ? Ne temem de esecul lor sau de fapt, de al nostru ?

Incercam sa evitam durerea lor in fata esecului sau durerea noastra in fata durerii lor ?

Un eventual esec al copilului inseamna un esec al tau ca parinte ?

Toata munca ta ca parinte nu are cum sa se reduca la un examen. Asa cum viata unui copil nu e definita de un singur examen, nici succesul tau ca parinte nu poate fi cuantificat intr-unul. Esti mai mult decat o nota in catalog. Ai plantat in ei mai mult decat ecuatii matematice si sintaxe gramaticale.

Ai pus semintele din care stii ca vor rasari compuneri si proiecte, ca vor inflori metafore si hiperbole, ca vor rodi multimi si functii iar viata lor se va intersecta in intervale si planuri si se va concretiza in solutii.

Cu toate acestea, fiecare examen al copilului, e parca un examen al tau. Inca o validare ca ai facut treaba buna.

Examenul imi sufla rece in ceafa si incerc sa vad ce anume din respiratia lui pune presiune pe mine.

Pe primul loc se afla ideea ca trebuie sa intre la un liceu bun. Insa si de la un liceu bun, pentru facultate, se fac meditatii. Din pacate, nu liceul ii formeaza pentru viata. Daca tot am lamurit partea didactica, mergem la locul doi.

Ocupat de ideea anturajului. Cel putin teoretic, la un liceu bun, sunt copii seriosi, copii care invata. Privind insa la viata mea, am intalnit oameni cu un IQ impresionant dar pe care nu mi i-am dorit prieteni si oameni care nu au un doctorat dar al caror caracter ii tine langa sufletul meu.

Pe locul 3 troneaza enervant : ce va zice lumea. Oamenii au asteptari de la noi, de la el. Si totusi, cand am oferit lumii dreptul sa aiba asteptari de la copilul meu ? Sau ce mai am eu de dovedit lumii si incerc sa o fac prin copil ?

In logica raspunsurilor la intrebari, examenul copilului pare doar un pas printre multi altii ce au fost si ce vor mai fi.

In realitatea zilelor insa, examenul e un factor de stres imens pentru copii si un motiv de AVC pentru parinti.

Si incerci sa intelegi de ce.

Nu stiu daca scoala a fost vreodata in Romania ceea ce trebuie sa fie, dar stiu sigur ca acum nu e. Si cand spun scoala, cuprind generic de la: stat, minister, inspectorate, pana la unitatile scolare.

Scoala nu mai motiveaza, nu mai impulsioneaza, nu mai deschide ochii si orizonturi. Scoala nu mai recunoaste performanta, meritul, munca, notele de 10 zboara prin scoli cu atata usurinta incat copiii care chiar muncesc, incep sa se intrebe pentru ce ? Scoala nu formeaza caractere, nu identifica aptitudini, nu urmareste originalitatea. Scoala confunda curiozitatea cu obraznicia, expunerea opiniilor cu tupeul, demnitatea si cerinta de respect cu proasta crestere. Scoala te invata sa tii capul in jos si iti da peste degete cand incerci sa te ridici in picioare.

Scoala a uitat cum e sa o iubesti.

Parintii cu copii in an de examen, cunosc toate aceste intrebari si framantari, cunosc realitatea invatamantului precum si responsabilitatea si presiunea transferata pe umerii lor.

 

Intr-o societate utopica, parintele merge la serviciu, isi face treaba, apoi vine acasa si vorbeste cu copilul, despre cum a fost ziua, despre ce s-a intamplat in viata fiecaruia, despre cum a fost la scoala, ofera sfaturi, intelegere si din cand in cand ajutor la cate o tema mai complicata. In societatea asta utopica, toti adultii isi fac bine treaba iar parintele si copilul adorm seara linistiti si relaxati.

In societatea romaneasca, parintele ajunge seara acasa unde copilul il asteapta trecut mult prea repede si superficial printr-o materie incarcata si invechita, ia manualul, incearca sa inteleaga lectia si eventual sa explice ceva copilului, ajuta la teme, la proiecte fara sens si fara logica si sta cu ochii in calculator dupa teme care pot sa apara chiar si la ora 22. In societatea romaneasca, nu toti adultii isi fac bine treaba iar parintele si copilul adorm seara obositi si certati.

Iar atunci cand sistemul de invatamant este la reanimare si cu toate acestea se intra cu 10 la liceu, iti dai seama de ce rasuflarea examenului e rece in spatele tau.

Pentru ca nu poti sa ai incredere in scoala. Precum CASS - ul pe care il platesti toata viata dar atunci cand ai probleme te duci in sistemul privat de sanatate, asa si scoala a devenit o etapa prin care copilul este obligat sa treaca , insa, pentru examene, invata in sistem de meditatii.

Cu cat un copil e mai constiincios cu atat mai abitir face meditatie. Ceea ce e un nonsens. Dar in societatea romaneasca, nonsensul capata sens.

Si asa apar pe langa orele de scoala, orele de meditatii, pe langa temele de la scoala, temele de la meditatii, asa dispare timpul liber, relaxarea nu-si mai gaseste loc, apare stresul iar examenul se uita la tine provocator.

Trebuie sa-i dovedesti ca te-ai ocupat de copil, pentru ca scoala nu a facut-o.

Iar daca esti si unul dintre parintii ai caror copii sunt si practicanti de sport de performanta, probabil ca, la fel ca mine, mergi pe sarma facand echilibristica intre sport si scoala. Iar daca si voi ati auzit, macar o data, “ ce e asta dom’le, trebuie sa alegi, ori sport, ori scoala” intelegi ca numai de tine tine sa nu picati de pe sarma.

Si invelita in stresul care te strange ca o piele uscata, incepi sa proiectezi vacanta de vara, cand examenul nu va mai sufla rece in ceafa, cand meditatiile nu vor mai fi necesare, macar vreo doi ani, si cand sacul de bazin din spinare va fi singura greutate iar trezitul la 5 dimineata, unica provocare.

foto by EpicTop10.com