Viața, filmul și cafeaua ...

 

Vă aduceți aminte cum pe la 25 de ani, la o cafea cu prietenele, vorbeam prin ce cluburi mai e de mers, ce tipi mișto am mai cunoscut sau unde mai dăm o fugă în weekend ?

Spre 30 și ceva de ani, lucrurile au început ușor să se transforme, discuția a prins să alunece pe neștiute spre sarcini, bebeluși, grădinițe, școli. Dar încă stăteam bine.

După 40 de ani însă, conversațiile tind parșiv să aibă ca subiect cam ce ne doare mai nou și pe la ce medici am fost. Începi să ai o listă de doctori, documentată pe experiențe personale și recomandări, stratificată pe specializări și locații.

Butonul roșu de panică începe să pâlpâie când în minte îmi apare următoarea întrebare: despre ce o să vorbim pe la 60 de ani?

Sau poate întrebarea potrivită ar fi : o să ne mai vedem la o cafea și o bârfă la vârsta aia ?

Am văzut că pe HBO a apărut continuarea la “Sex and the City”, încă nu mi-am făcut curaj să văd serialul, am vizionat trailer-ul și am avut senzația că iar o să mă apuce nervii pe viața lor cosmopolită, coafurile și machiajul glamour și hainele fosforescent de vii.

Iar eu de doi ani nu ies din blugi și hanorac. Din când în când, mai schimb hanoracul.

Și mă întreb: cum naiba, în filme, viața femeii de 40 de ani, cu familie, job, cățel, purcel și toate activitățile mâncătoare de timp și nervi, ce decurg din asta, e atât de efervescentă, atât de colorată și cu atâtea lucruri pentru ea.

Înseamnă că-mi scapă mie ceva.

Pentru că dacă eu și prietenele mele încercăm să ne strângem pentru o ieșire în oraș, la o cafea amărâtă și nu la o noapte în club, eșuăm încă de la mesaje: eu nu pot pentru că are fi-miu meditații, eu nu că are fi-mea programare la dentist, nici eu că am deadline la proiect,  nicio șansă că taman acum a apucat-o pe soacră-mea colica biliară și tot asa.

Ca să reușim să ne vedem la o cafea, întâlnirea trebuie programată cu un an înainte. Ne și văd în noaptea de Revelion, la 5 minute trecute fix de miezul nopții, nu mai târziu că dau buluc apoi restul treburilor și nu mai găsești loc, cum stăm în cerc cu agendele în mână, zicând: deci, pe 16 august la ora 10, e toată lumea ok ?

Alături de Crăciun și Revelion, de zilele de naștere, de programări la dentist, ginecolog, reumatolog, alături de antrenamente, meditații, ședințe etc, trebuie să fie consemnată în calendar și cafeaua cu prietenele.

Altfel, ne vedem de Paște … ăla al cailor.

Bun … și dacă dă bunul Dumnezeu și Măicuța Sfântă, dacă planetele se aliniază în așa fel încât gravitația să ne împingă pe toate în jurul aceleiași mese, după ce ne felicităm reciproc pentru cât de bine arătăm deși toate părem că nu am dormit de o săptămână, după ce ne complimentăm hainele deși niciuna nu mai poartă stiletto, ajungem în sfârșit și la discuții: “ți-ai făcut fată mamografia, e ok cu nodulul ăla ?”, “ măi, să nu mai amâni Pap-ul, să-l faci în fiecare an”, “ cu piatra aia la rinichi ce ai făcut ?”, “spatele … mă rupe, da…”.

Singurul fior îl mai simțim când vorbim de examenele copiilor și nu mai e fierbinte e rece ca gheața, nu mai e disecată viața ta sexuală ci începutul amoros al copiilor, bârfa nu mai e savuroasă nemaiavând ca obiect insipida parteneră a fostului, de politică și economie ești sătulă până în gât, de citit nu prea ai mai avut timp, filme bune nu prea se mai fac, la operă nici nu-ți mai amintești de când nu ai mai ajuns, așa că ce altceva iți ramâne de făcut ? Să recomanzi doctori.

Cam acesta e motivul pentru care nu mi-am făcut curaj, încă, să mă uit la “ And Just Like That”.

Asta și faptul că, dacă s-ar face un film după viața mea, nu ar trece nici de episodul pilot. Cine ar sta cu sufletul la gură, așteptând următorul episod, să mă vadă pe mine cum îl duc pe fi-miu la bazin, la școală, cum mă opresc în Lidl la cumpărături, apoi alerg acasă să fac o ciorbă și înapoi la școală să iau copilul. Știu, acțiunea e alertă, e o continuă alergătură, suspansul iți dă palpitații pentru că nu știi dacă mă voi încadra sau nu în timp, are accente de thriller când, măcelărind o ceapă, sângele țașnește pe pereți din degetul meu, măcelărit și el, certurile cu fi-miu introduc intriga, nu e simplu de stabilit cine e personajul negativ, rezolvarea conflictului lasă loc de continuare. Punctul culminant este conturat de o criză, ce-i drept, interpretată magistral de dureros de mușchii extrinseci, survenită la scoaterea sacoșele de cumpărături din portbagaj, însă deznodământul e deja previzibil de pe la jumătatea episodului, când personajul feminin central, începe să aibă fantezii vinovate despre o escapada de câteva zile, într-o cabană la munte, unde singurii însoțitori să-i fie o carte bună, o cafea fierbinte și o pereche de șosete călduroase. Degeaba trailer-ul iți prezintă, alături de o distribuție amuzantă, o poveste bazată pe fapte reale, ce ilustrează cu sinceritate provocările zilnice la care sunt supuse mamele precum și cauzele “isteriei” lor, sunt convinsă că nimeni nu  va trece de plictiseala primului episod.

Nu e vorba că nu aș fi mulțumită de viața mea, așa cum e ea, în blugi și hanorac și nici despre faptul că mi-aș dori cumva să mai merg pe stiletto vreodată.

Însă, la un anumit nivel,  le invidiez pe fetele alea pentru cât de strălucitoare sunt și pentru timpul pe care și-l iau pentru cafeaua cu prietenele. Sau pentru ele. Timpul pe care mi-l iau eu pentru mine, este seara când mă dau cu cremă antirid, dar până când ajung și la gât, mă ia somnul deja și-mi spun că mai pot să-mi iau timp și mâine, iar de la o vârstă, oricum, ridurile sunt un accesoriu fain al personalității tale.

Scriind aceste rânduri, mă gândesc că totusi, cu puțin efort, și pentru noi ar fi posibil, bine, poate nu partea cu strălucirea, dar măcar partea despre cafea. Și nu vorbesc despre cafeaua ocazională. Ci despre cafeaua săptămânală, la care să nu renunți pentru nicio cămașă necălcată sau pentru nicio sarma neîmpăturită.

Dar avem impresia că se rupe cerul dacă o jumătate dintr-o zi lăsăm treburile nefăcute și ieșim cu fetele în oraș. Sau dacă spui: astăzi nu vă fac mâncare, nu fac curat, nu calc, nu vă duc, nu vă aduc, nu plimb câinii, nu vă ajut la teme, nu răspund unde vă sunt șosetele și unde ți-ai pus penarul.

Cerul nu se rupe, din înaltul lui nici nu observă ca nu ai tu geamurile spălate. Iar dacă ar observa, ți-ar spune că încă mai intră soarele prin ele. Du-te la cafea, femeie.

Tu însă, ai senzația că îi lași baltă. Dacă îți faci timp pentru tine, îți pare ca și cum ai lua din timpul pentru ei. Nu știu dacă și voi aveți aceeași senzație, dar uitându-mă în jur, parcă un număr mai mare de bărbați decât femei, au hobiuri. Se pare că ei își păstrează capacitatea de a împărți timpul în timp pentru noi și timp pentru mine. Femeia se abandonează cu totul în timpul pentru noi, uită de timpul pentru ea, își aduce aminte de el din când în când, jinduind și simțindu-se vinovată pentru asta.

Uneia dintre prietenele mele, într-un moment în care noi tot încercam să ne vedem iar treburile tot încercau să ne oprească, i-am zis: lasă, când o să fim noi bătrâne și nimeni nu va mai depinde de noi, plecăm într-o vacanță doar noi două, într-un loc cald, unde nimeni nu ne mai bate la cap și stăm toată ziua de vorbă, pe șezlong, cu câte un mojito în mână.

Păi cred și eu, că la vârsta aia, doar asta mai putem face.

Lăsând însă gluma la o parte, întreb: când cafeaua cu prietenele a devenit un lux, satisfăcut cu remușcări ?

Un eveniment pentru care să-ți găsești timp și nu să-ți faci timp ?

Cât succes ar mai fi avut Carrie, Samantha, Miranda și Charlotte dacă ar fi vorbit doar la telefon ?

Mânată totuși de curiozitate, am vizionat primul episod din serial.

Am constatat, cu satisfacție, că de-acum si fetele alea au o vârsta. Și ele vorbesc mai puțin despre bărbați și mai mult despre copii, chiar și pe ele le doare spatele, iar problemele au intervenit și-n viața lor. Și parcă nu mai e totul așa glamour, dar cu toate acestea, scenaristul încă le pune să iasă la cafea. Iar ele încă își fac timp pentru asta.

E drept că, în filme, ziua femeii de 40 de ani, e trasă în mai multe duble, până când ea reușește să realizeze tot ceea ce și-a propus.

În viața reală, fără o clachetă care să anunțe reluarea scenelor, femeia de 40 de ani este o maestră a improvizației.

Regizând totul din mers, atenția fiindu-i acaparată de distribuția filmului, de multe ori uită de ea.

 

Eu zic, doamnelor, să ne luăm scenariul și să facem modificări. Să introducem în film scene care sunt despre noi și pentru noi. Să nu mai încercăm să luăm Oscarul pentru merite speciale ci să îl luăm pentru cel mai bun scenariu. Și nu ăla adaptat ci ăla original. Să creăm scene de dialog cu conținut profund feminin. Să regizăm un film, în care femeia nu uită de ea.

Să punem ziua de cafea cu prietenele, în calendar !

 

foto by debbietingzon