Sportul nu e de mine

 

    Exista doua momente ale anului cand, aproape toata lumea, este cuprinsa de entuziasmul sportului: la inceputul verii si la inceputul anului. Teama de a defila in costum de baie impreuna cu toate kilogramele adunate peste an, teama de a ramane cu cele depozitate in urma desfatului pe care ni l-am permis de sarbatori, ne aduce in punctul in care ne dorim sa devenim mai usori, mai tonifiati si mai putin anchilozati. Ne propunem sa fim mai hotarati, mai ambitiosi, mai combatanti.

Precum cruciatii, armata sportivilor de ianuarie, porneste vijelios, increzatoare, purtand straie noi, manati de idealuri, increzatori in fortele lor. Insa, multi sfarsesc rapid pe campul de lupta. Putini sunt cei ce ies invingatori.

Si la acest inceput de an, am tot auzit oameni promitandu-si ca acesta e anul in care vor ajunge sa alerge ca Usain Bolt sau sa faca abdomene precum Rambo, iar lucrul acesta m-a determinat sa vorbesc si eu despre bataliile mele, despre aventurile purtate pe taramul sportului.

Cu totii stim cat de bun e sportul pentru sanatate. Ce nu stie insa toata lumea, este cat de important e sa faci sport de copil.  Fi-miu a inceput sa faca sport de pe la 6 ani, intai ca o joaca, apoi ca performanta.

Nu o spun ca pe o lauda. Dar nu am cum sa nu vad o legatura de cauzalitate . La ora actuala, pentru el, sportul este atat de interiorizat incat daca din varii motive are 2-3 zile in care nu face miscare, intra in depresie. Spre deosebire de mine. Eu intru in depresie la gandul ca trebuie sa fac sport peste 2-3 zile.

Si oricate critici o sa-mi atrag, eu tot o sa lansez urmatoarea idee: sportul nu este pentru toata lumea.

Doar daca, atunci cand mama ta ti-a inceput diversificarea, usor, usor, ti-a bagat si cate o portie mica de sport. 

Diversificarea mea a inclus doar morcovi si pastarnac. In concluzie, nu am practicat niciun fel de sport organizat, doar alergatul liber pe campiile copilariei. Un pic mai tarziu am inceput sa fac sarituri, saream cu entuziasm peste orele de sport de la scoala. Si multi ani mi-a fost bine, m-au ajutat , trebuie sa recunosc, genetica si Dumnezeu.

De la o varsta insa, genetica mai oboseste si ea iar Dumnezeu se mai satura. Iti zice: dar mai fa si tu !

Asa ca am inceput sa fac.

Cu doi sportivi in casa, am avut parte de programe personalizate, pe grupe de muschi si contrar asteptarilor, nu m-au tratat cu superioritate ci m-au ajutat, sustinut, incurajat. Sportivii, nu muschii. Muschii m-au sabotat. Am cei mai dezinteresati muschi din lume.

Jur ca am incercat, mai mult de o data, am avut multe recidive. Iar daca in dependente recidiva e ceva negativ, in sport e buna. La cat mai multe recidive !

Si nu am incercat doar o zi, ci nenumarate, am trecut si peste prima saptamana, aceea in care, daca in scoala nu ti-a placut anatomia, recuperezi brusc toata lectia sistemul osos si muscular. Afli cu cea mai mare acuratete exact cati muschi ai si unde sunt amplasati. Si ca un facut, cei de care nu stiai, cei mai plapanzi, cei mai amarati, aceia dor cel mai tare.

Dar am trecut. De prima saptamana am trecut de mai multe ori.

Am avut chiar si 2-3 luni la rand in care am fost cel mai sarguincios sportiv de sex feminin al familiei. Si singurul.

De felul meu sunt destul de ambitioasa, bine, sunt si un pic naiva.

Asa ca mi-am crezut sotul cand imi povestea sa am rabdare, ca dupa momentul greu de inceput, vine starea de bine, vin endorfinele, vine extazul simtit dupa o repriza de … sport, de sport fratilor ca despre asta vorbeam.

L-am crezut…si asa cum unii au cautat ani in sir Sfantul Graal, asa si eu am cautat starea aia de bine.

Si tot asa cum Sfantul Graal nu a fost gasit, nici eu nu am gasit starea de bine.

In clipa in care  deschideam ochii in ziua de sport, ma bucuram de lumina soarelui aproximativ o secunda, pana cand ziua de sport incepea sa topaie fericita prin capul meu, cantand : astazi e ziuaaa meeaaa…

Sincer, in momentul acela, imi doream sa ma prefac moarta toata ziua, iar petrecerea sa se tina fara prezenta mea, dar cum v-am spus, sunt o persoana ambitioasa.

Asa ca-mi faceam exercitiile cu simt de raspundere, cu religiozitate chiar …intre noi fie vorba si cu lacrimi pe obraji si convingerea ca organismul meu e incapabil sa produca endorfine.

Iar cand terminam programul, transpirata, obosita, epuizata in cel mai profund sens al cuvantului, stoarsa de orice urma de forta vitala, cand cu ultimele puteri ma taram catre dus, invariabil, unul dintre cei doi antrenori personali se afla in preajma mea si-mi zicea cu mandrie: nu-i asa ca acum te simti foarte bine, ca esti plina de energie ?

 

Cine  a facut macar o data sport, stie ca printre grupele de exercitii, cele pentru abdomen sunt precum Chuchy printre personajele de filme horror. Dintre zilele de sport, ziua de abdomene este de departe cea mai infricosatoare. Daca celelalte te bantuie de la prima ora a zilei respective, ziua de abdomene te bantuie de cu seara inainte. Din cauza depresiei mai bagi o ciocolata. La urma urmei, a doua zi faci abdomene.

 

Cum va povesteam, am avut mai multe tentative de a face sport, am incercat si sa alerg, sa iau chiar si cainii la alergat, pentru un plus de endorfine, am gandit.

Dintre cei doi caini, unul e mai lenes ca mine, asa ca l-a apucat durerea de un picior mai repede decat m-a apucat pe mine durerea de spate. Cainele cu veleitati sportive n-are decat sa alerge cu ceilalti membri ai familiei care ii inteleg nebunia.

Si in cazul celorlalte tentative sportive, mereu s-a intamplat ceva: ba o lombosciatica, ba o criza de bila, ba o incheietura de mana sucita la bazin … cine isi scranteste mana inotand ?!

De parca dupa inceputul fiecarei perioade sportive, corpul meu incerca sa-mi transmita un mesaj. Care suna cam asa: incerci sa ma omori, femeie  ?!

 

Sotul si fiul meu schiaza.

Acum multi, multi ani, in tineretea mea, sotul, pe atunci iubitul meu, m-a carat la munte sa ma invete sa schiez.

-          Vrei ?

-          Vreau ! Eu ? Sa nu vreau eu ?

Eram in perioada de inceput, normal ca voiam sa-l impresionez.

Din lectia de schi imi amintesc un singur lucru, cum in urma unei cazaturi, m-a lasat sa ma tavalesc in zapada, ca un gandac cazut pe spate, nu mai putin de o jumatate de ora.

Practicant de schi de la trei ani si a altor sporturi ulterior, era peste puterea lui de intelegere ca cineva chiar ar fi incapabil sa se ridice singur din zapada.

Ei bine, in ziua aceea, cand doua schiuri nu faceau decat sa se incurce intre ele iar doua bete incurcau si mai mult, eu i-am dovedit ca nu e imposibil.

In cele din urma, o fata, induiosata de zbaterea mea fara speranta, a venit si m-a ridicat. El doar a strambat din nas dezaprobator.

Asa cum probabil v-ati dat seama, pentru asta nu l-am iertat nici pana in ziua de astazi.

In apararea lui, pot sa aduc faptul ca m-a invatat sa inot dar nici aici nu a fost fara suferinta. Dupa atatia ani, inca mai dezbatem o intamplare: eu ii reprosez ca m-a lasat sa ma inec iar el se jura ca mai mult de trei secunde nu am fost cu capul sub apa. Inca am dubii. 

Din dimineata urmatoare primei si singurei mele lectii de schi, mi-a ramas ca amintire clipa in care deschizand ochii, am miscat degetul aratator de la mana dreapta si m-a durut pana in varful degetelor de la piciorul stang.

Am inceput sa urlu dupa cineva care sa ma ridice din pat. Si nici ca mi-am mai dorit sa repet experienta.

Lucrurile s-au schimbat atunci cand copilul a inceput sa schieze, iar mie nu mi-a ramas decat sa ii astept la baza partiei, cu orele.

Si te mai plimbi si mai bei un ceai, un vin fiert, iar te mai plimbi dar cat ceai si cat vin fiert poti sa bei ?

Vin, destul de mult, acum depinde de situatie.

Ceai, nu prea mult, la urma urmei astept la baza partiei, nu sunt bolnava.

Asa ca acum patru ani, m-am hotarat ca gata, nu mai merge asa, trebuie sa invat si eu.

Dar pentru ca sunt balanta iar hotararile nu se iau usor, am avut nevoie de o zi intreaga, petrecuta studiind pe rand ba schiorii, ba snowboarderii.

La finalul zilei, mi-am anuntat mandra, familia:

-          Gata, vreau sa invat si eu.

Bucurie, felicitari, pahare ciocnite….

-          Cu placa.

Tristete, siderare, rugaminti, placa e golaneala, schiul e eleganta…

Nu a contat, mi-am luat sufletul de golan, echipament, pantaloni largi cu bretele atarnande, protectii pentru toate zonele importante, instructor tanar – cerinta speciala si nenegociabila – si am luat apoi muntele in piept.

Cu mana pe inima, va spun ca a fost cel mai greu lucru pe care l-am invatat in viata mea, de un efort fizic imens pentru mine, cu frici de depasit, cu dureri de ignorat, cu cazaturi dupa care trebuie sa te ridici, cu victorii inaltatoare, cu rasarit admirat in varf de munte atunci cand mi-am castigat dreptul sa ajung acolo.

Un adevarat exercitiu de viata.

Si da, au venit si endorfinele, atat de multe incat nu mai incapeau in mine, zburdau pe partie in fata si in spatele meu, in jurul meu…se impiedica lumea pe partie de ele : mai, care dati cu endorfine ?

Ajungeam la baza partiei cu maini si picioare tremurande iar ele ma inghionteau, trageau de mine: du-ne inapoi, du-ne in varful muntelui.

Si abia tarandu-mi placa dupa mine, ma indreptam din nou spre teleschi, pentru clipa aceea in care, eu si endorfinele, zburam libere si fericite pe partie.

Acela a fost si momentul in care au inceput contrazicerile in familie despre nenorocitii de snowboarderi care iti taie fata brusc versus nenorocitii de schiori care iti scot ochii cu betele lor.

Dar era fara importanta, imi gasisem Sfantul Graal.

Pana iarna trecuta, cand o cazatura mi-a facut unele probleme ale coloanei ce stateau nehotarate, sa devina brusc hotarate si definitive.

Si m-au fortat sa-mi pun pantalonii cu bretele si bootsii in cui si sa ma pregatesc ca de acum sa beau ceai si vin fiert la baza partiei.

Asa cum am mai spus, eu am avut incercari si recidive, chiar am vrut sa fac sport, dar corpul meu mereu imi spune ca nu vrea. Eu cred ca morcovii de la diversificare sunt de vina.

Si cum la calvarul abdomenelor nu sunt inca pregatita psihic sa ma intorc, stau si filozofez pe marginea subiectului.

-          Unii oameni chiar nu sunt facuti pentru sport, oftez.

Intr-o lume in care sportul si beneficiile lui sunt amplu mediatizate si pe buna dreptate, exista insa si o categorie de oameni pentru care a face sport e mai periculos ca o inghetata si mai neplacut ca o urticarie.

Eu fac parte din aceasta categorie.  

A trecut ceva timp de cand m-am impacat cu ideea ca nu tuturor ne e scris sa avem picioare tonifiate si abdomene suple. Si sunt destul de multumita in resemnarea mea. Mananc mai putin si ma plimb cat pot de des cu cei doi caini, dintre care unul e mai lenes ca mine.

Doar din cand in cand mai rasare in capul meu cate un gand obraznic care imi spune ca trebuie sa gasesc o cale sa fac miscare, facandu-mi toate moleculele ADN -ului sa-mi sopteasca ingrozite:

-          Promite-i ca nu o sa mai mananci ciocolata, niciodata !

Acum, e inceput de an, e perioada in care apar rezolutiile, in care foarte multi oameni isi spun ca e momentul sa se apuce de sport.

Pentru mine, e momentul in care AND-ul imi cere sa promit ca nu voi mai manca ciocolata.

-          Nu voi mai cumpara alta, dupa ce o termin pe cea din casa. Promit. Dar nu raspund pentru ceea ce cumpara ceilalti.

Nucleotida sta sa lesine. Cu atitudinea asta, presimte ca o sa-i apara mutatii, ca nu are scapare. Ca poate nu chiar acum, dar nici mai tarziu de primavara, adenina si guanina, citozina si timina, transformate, vor sta aliniate la linia de start, rostind la unison:

-          Sportul – the final frontier…to explore strange new worlds …to boldly go where no man has gone before.

ADN–ul tau unde te poarta anul asta ?