A fi sau a nu fi tehnic ?

 

Stiu ca am mai scris despre masini, aceasta corvoada necesara a vietii mele.

Se pare insa ca sunt capabila sa furnizez noi si noi intamplari care sa actualizeze subiectul.

Drept urmare, nu am habar cum am facut de am tras batul scurt, dar anul acesta, eu am picat la sorti sa-mi duc masina la ITP.

Orice activitate ce implica, luate impreuna, aceste trei elemente: eu, masina si service-ul, imi creeaza o stare atat de anxioasa, incat creierul meu se blocheaza si se retrage amortit intr-un colt. Iar eu raman mica si neajutorata, intr-o lume populata cu masinarii infernale si oameni rai.

Cand am ajuns astazi la service, doar doua ganduri mai pulsau in capul meu. Primul era o ruga continua: te rog, te rog, sa nu ma puna pe mine sa o urc pe rampa. Iar al doilea, ascuns in spatele celui dintai, ranjea batjocoritor: daca da, tu sigur o sa pici in groapa pentru inspectie.

In momentul in care domnul care se ocupa de masina mea a venit si mi-a luat cheile, preluand astfel si manipularea masinii, o dulce stare de relaxare m-a cuprins. Nu am apucat sa ma desfat prea mult in brate ei, pentru ca de undeva, din spatele masinii, un glas malefic s-a facut auzit: ajutati-ma si pe mine, bagati in ambreiaj si apasati pedala de frana.

Sa nu ma intelegeti gresit, nu e ca si cand atunci cand as conduce nu as sti care e pedala de frana si cea de acceleratie, cand conduc, toate acestea vin instinctiv.

Insa in service, lucrurile, pentru mine, se misca altfel, atat ele, cat si creierul meu, au un alt ritm, mereu defazat.

Asa ca m-am asezat ingrozita pe scaun, m-am asigurat ca e scoasa din viteza si dupa ce am facut de doua ori cu piciorul ala, bala, portocala, am apasat pe pedala din mijloc, rugandu-ma sa nu aud cumva acceleratia urland si pe domnul din spatele meu tipand: am zis frana doamnaaaaaa.

Acesta e si unul dintre motivele pentru care imi doresc masina cu cutie automata, doua pedale sunt intotdeauna mai usor de tinut minte decat trei.

Fericita pentru ca m-am descurcat din prima, am coborat zambitoare din masina dar am dat peste domnul respectiv, care, suparat probabil de faptul ca nu ma incurcase, mi-a replicat incruntat: nu va merge un far pe fata, n-ati vazut ?

Cum sa vad ? El crede ca eu dupa ce bag cheile in contact, cobor sa vad daca-mi merg farurile ?

-          Probabil s-a ars un bec, ii raspund timida.

-          Pai n-ati observat noaptea ca nu vedeti bine ?

Cei drept, aseara am observat ca mi-e greu sa bag niste ata intr-un ac dar m-am gandit ca e pentru ca a cam venit vremea sa-mi fac ochelari, nu m-am gandit sa verific daca imi merg toate becurile la lustra.

A schimbat becul si a continuat la fel de morocanos:

-          Era becul ars.

-          V-am spus eu, am izbucnit triumfatoare.

-          Pai de ce trebuie sa va schimb eu becul, doamna ?

Chiar conteaza ? Adica, de ce se pierde din vedere esentialul ? Intr-un fel sau altul, cineva mi-a schimbat becul. M-am descurcat ? Da. Merit un premiu ? Eu cred ca da.

-          Sotul n-a vazut ca nu va merge becul ?

Eiiii, da ! In sfarsit eram amandoi de acord. Si eu consider ca nu e vina mea, ci a sotului. A sotilor in general. Cel mult la doua saptamani, sotii ar trebui sa dea o raita prin masina sotiilor si sa mai verifice un bec, un ulei si ce altele mai trebuie verificate. Doar de-aia sunt soti. Daca ceva nu functioneaza in masina sotiilor, sotii sunt de vina. Asa ar fi corect.

Si politistul cand te opreste pentru ca nu-ti functioneaza ceva la masina, ar trebui sa zica:

-          Aaaa, doamna, nu va merge aia. N-am cum sa va iert. Permisul sotului, va rog.

In sprijinul acestei opinii, aduc faptul ca eu chiar nu sunt un om prost si nici delasator, insa tot ce inseamna tehnica mi se pare foarte obositor si extrem de plictisitor.

Cere-mi sa inteleg notiuni de medicina, psihologie, filozofie, din domeniul juridic sau orice alte domenii ce graviteaza in lumea asta si-ti voi sta o luna cu burta pe carte pana le inteleg. Ba chiar nu voi avea liniste pana ce nu le inteleg. Dar nu-mi cere sa inteleg chestii tehnice. Nu ma intreba care e sensul unui cap de bara ca-ti voi raspunde cu toata sinceritatea:

-          Niciun sens.

Creierul meu este, pentru informatiile tehnice, precum o gaura neagra. Nu respinge nimic, atrage totul dar odata intrate, sunt pierdute pe veci.

In vacanta de Craciun, jucam mima cu mai multi prieteni. E un fel de traditie ce dureaza de vreo doi ani, o batalie intre echipa fetelor si a baietilor. Inca se disputa strans.

Sotul meu, ca doar stie ce are acasa, mi-a dat sa mimez “ax cardanic”. Jubila de fericire, fiind convins ca ma inchide.

Recunosc, cateva secunde am ramas fara aer, dupa care i-am cerut sa-mi explice ce inseamna, iar la sfarsit i-am soptit dulce, ca pentru asta, nu va scapa nepedepsit.

Odata decriptarea efectuata, imaginatia mea a recuperat rapid handicapul notiunilor tehnice.

Asa ca nu este surprinzator ca am mimat. Cu adevarat surprinzator este ca una dintre fete a ghicit.

Pentru Dumnezeu, ce femeie stie ce e acela un ax cardanic ? Dupa acest episod o privesc cu suspiciune, i-as face un test ADN sa ma conving ca nu e alta specie, infiltrata printre noi.

In schimb, ca o paranteza, i-am inchis noi dandu-le sa mimeze cuvantul “blush”. De mimat au mimat, insa le-a fost imposibil sa ghiceasca termenul. Am ras cu lacrimi privindu-le zbaterea intelectuala. Unii dintre ei dadeau semne ca din cand in cand mai fac cadou sotiilor cate ceva de pe la magazinele de cosmetice. Aruncau in arena denumiri ce subliniau faptul ca ei doar cumpara dar nu si stiu pe ce parte a corpului femeiesc sfarsesc acele produse.

Ideea de cat de pierduti suntem unii in lumea celorlalti, mi-a fost adancita putin mai tarziu, cand aflandu-ma intr-un magazin, am asistat la urmatoarea scena ce avea ca protagonisti doi barbati.

Primul, clientul – tipul barbatului trimis de sotie sa cumpere lucruri despre care habar nu are, al doilea, vanzatorul – tipul barbatului care avea si el nevoie de un job, nu ca s-ar si pricepe la el.

As zice, combinatia ideala.

-          Nu va suparati, cearceaful asta e de pat sau de plapuma ? Unde trebuie sa ma uit ?

-          E de pat, de plapuma.

-          Pai e de pat sau de plapuma ?

-          Da, e de pat, de plapuma.

-          Bine, hai sa o luam altfel: pe asta dormi sau cu asta te invelesti ?

-          Aaaaa…da, invelesti plapuma.

Am fost tentata sa le curm suferinta si sa le arat simbolul de pe pachet, insa scena era atat de savuroasa incat nu am putut sa renunt la ea. M-am delectat privind, simtindu-ma oarecum razbunata pentru stresul de la ITP.

Ulterior, in masina, inca plutind in bula de amuzament, am auzit la radio o stire despre un video ce prezinta doi catei in carne si oase, rasa teckel, ce se harjonesc pe o plaja, cu un caine robot, asemanator lui Spot – prototipul popular dezvoltat de Boston Dynamics.

Si toate intamplarile zilei, imprastiate pana atunci in mintea mea, au inceput sa se coaguleze in urmatorul gand: da, ideea cainelui robot nu e chiar lipsita de avantaje:

-          nu naparleste

-          imi inchipui ca asta nu mai are nevoie sa fie plimbat cu regularitate

-          nu cred ca mananca, cel mult cateva baterii dar probabil ca nu simte nevoia sa le scoata zilnic pe partea cealalta.

Sunt insa si dezavantaje:

-          stiti cand vrei sa dormi si cainele alearga din hol in sufragerie si din sufragerie in hol, pacanind enervant cu gherutele pe parchet ? Inchipuiti-va la asta sa inceapa noaptea sa-i scartaie o piulita. Daca la primul poti spera ca la un moment dat oboseste, la al doilea nu ai nicio sansa daca abia l-ai scos de la incarcat.

-          ti se pare scump cand duci cainele la veterinar ? Stai sa-l duci pe asta la reparat.

-          si nu in ultimul rand, daca-l scapi pe afara in vreo baltoaca si il dezasamblezi repede pentru a-i sterge piesele, cand il asamblezi la loc, daca nu ai retinut schema, s-ar putea sa te trezesti in schimb, cu o pisica.

Dincolo de avantaje si dezavantaje, ideea cainelui robot, nu stiu insa daca va avansa mai departe de stadiul de inventie draguta. In schimb, daca ar fi facut o femeie robot personalizata, ei bine, aceasta sigur era o lovitura de piata.

Gandeste-te la tine, cum ar fi cand simti ca te lasa bateriile, sa-ti scoti din debara varianta nichelata, mai tonifiata, mai sclipitoare si sigur si mai desteapta ca tine la cate circuite are.

Tu sa te afunzi in canapea cu o felie de tort intr-o mana si telecomanda pentru Netflix in cealalta, iar robo-tu sa plece la cumparaturi. Si sunt convinsa nu doar de faptul ca ar face diferenta dintre cearceaf de pat si cel de plapuma, dar, in plus, s-ar uita chiar si la cate noduri are bumbacul.

Pentru ca daca-ti trimiti barbatul sa cumpere un cearceaf dar ii zici sa nu aiba mai putin de 300 de noduri, vei vedea ca se intoarce super nervos pentru ca a cautat in tot magazinul si n-a gasit cearceaf inodat nici macar o data darmite de 300 de ori.

Sotul sa te trimita pe tine cu masina la reparat iar tu sa o trimiti in locul tau pe robo – tu. Ei, atunci sa-i vad eu pe baietii din service cum ii mai vorbesc ei, de la inaltimea cunostintelor lor tehnice.

Si cand ii vor intinde timorati fisa de la ITP, robo - tu ii va privi cu ochii ei LED high power, lumina rece si demarand in tromba, fara frica de tamburi si rampe, va rosti: I’ll be back, semanand groaza in urma ei.

                M-am oprit din scris. Mi-am lasat imaginatia sa se bucure copilareste de imaginea ce abia se crease in mintea mea. M-am lasat sa ma simt triumfatoare pret de ceva timp. Stiam ca a doua zi trebuie sa merg si la geometrie roti. Presimteam ca va exista o continuare.

Ziua doi a venit cu urmatoarea revelatie: la service, pericolul nu consta doar in lucratorii de acolo si in masinariile aferente . Un alt pericol ce pandeste ascuns printre elevatoare, cricuri si macarale, este limba romana. Printre bancuri de lucru, limba romana devine ea insasi un banc.

Ajung cu masina, o postez frumusel in fata usii rulou si astept sa se ridice.

Pe masura ce acesta se ridica, am exclamat exasperata: cred ca glumesti ?!

In fata ochilor mei, se intindea infricosatoare, vesnica groapa de inspectie. M-am simtit hartuita . Aveam impresia ca e aceeasi si ma urmareste din service in service. Aproape ca voiam sa-i dau block si sa o raportez catre administrator.

Am oprit motorul, mi-am arborat zambetul pe care il tin doar pentru situatii de urgenta absoluta si coborand din masina, ii spun, suava, baiatului:

-          Poti sa o bagi tu? Mie imi e frica de gaura.

In secunda in care cuvintele mi-au zburat nevinovate de pe buzele distrate, le-am simtit dublul sens dar deja era prea tarziu. M-am uitat ingrozita la cei aproximativ zece barbati ce se aflau prin jurul meu si am respirat usurata, observand  ca niciunul nu parea prea interesat de limba romana.

-          Ce problema aveti cu masina ? intreaba baiatul.

-          Am schimbat capatul de bara pe fata, dreapta.

De data asta, venisem cu temele facute, nu-i mai lasam sa ma ia prin surprindere, aveam si poza facuta cu telefonul, pe sub masina, ca sa vad si eu cum naiba arata un capat de bara. Neinteresant, credeti-ma. Un fier amarat, fara savoare, fara efervescenta. Nici nu stiu de ce isi da atata importanta.

Se uita baiatul cateva minute intr-un monitor si se intoarce:

-          Sa stiti ca sunteti dereglata rau si pe spate.

Si in momentul acela chiar m-am enervat. In minte mi-a venit cati bani am dat pe RMN ca sa aflu fix acelasi lucru si am mai asteptat si o saptamana rezultatul si cat de simplu ar fi fost sa vin la geometrie roti, unde a durat  5 minute sa-mi puna acelasi diagnostic si a costat mult mai putin. 

Reglarea a durat aproximativ 20 de minute, chiropractorii ar putea lua ceva lectii de la baietii astia, iar pana la finalizarea procedurilor, mi-am cautat si cantarit cu atentie cuvintele, gandindu-ma la toate sensurile ascunse si inselatoare.

Asa ca le-am combinat cu grija, in niciun caz nu i-am mai zis sa o scoata el si nici sa mi-o dea afara, ci i-am spus ca il rog sa coboare masina de pe rampa si ulterior sa o deplaseze catre exteriorul incintei.

Dupa ce mi-a aruncat o privire ciudata, s-a conformat, dar sunt convinsa ca ii placuse mai mult de mine inainte, cand inca eram dereglata.

                Indiferent ca merg la RMN sau la geometrie roti, nu cred ca eu pot fi reglata in asa fel incat sa imi doresc sa ma imprietenesc cu domeniul tehnic. Insa asa cum majoritatea barbatilor pot trai linistiti fara a face diferenta intre fuchsia si magenta si eu pot supravietui fara a o sti pe cea dintre jigler si carburator.

Peste zilele in care tehnologia navaleste imperios in viata mea si mi-o da peste cap, incerc sa trec cu amuzament si autoironie. Cer ajutor si-mi recunosc limitarile. Si nu vad in asta un semn de slabiciune. Imi iau puterea din restul talentelor detinute.

Stiu ca sunt femei care se iau la tranta cu domeniul tehnic si chiar ies invingatoare la puncte.

Dar eu nu am nici cea mai mica ambitie in domeniul acesta.

Pentru ca nu sunt genul de femeie care pune mana pe topor si taie stejarul din curte, nu pentru ca vrea, nici pentru ca e nevoita, ci pentru ca simte ca trebuie sa arate ca si ea poate, ce, ea e mai fraiera ?

Sunt mai degraba genul de femeie care stie ca nu e in avantajul ei sa taie stejarul din curte.

 

foto by Threesixty_PR