Femeia

 

Femeia.

Atâția mari scriitori și poeți au încercat să o înțeleagă, explice și definească.

Nu am pretenția că aș putea-o face eu. Sub nicio formă, eu nu mă înțeleg nici măcar pe mine.

Știți întrebarea aceea de la interviuri: unde te vezi peste cinci ani ? Întotdeauna mi s-a părut o întrebare absurdă.

Eu sunt balanță. Asta înseamnă că nu mă poți suna să-mi zici: hei, ne vedem la o cafea în treizeci de minute ? Nu, mi-ar intra talerele în fibrilații, pentru că e ceva neprogramat.

Adică, eu sunt genul de persoană care își aranjează de seara hainele în care se îmbracă a doua zi, între noi fie vorba, uneori și pentru toată săptămâna … și da, iau în calcul și faptul că, poate, va ploua sau ninge sau cădea un asteroid … așa că îmi trebuie și un plan de rezervă.

Eu sunt genul de persoană care la sfârșitul lui noiembrie are toate cadourile pentru Crăciun deja cumpărate, pentru familie, familia extinsă, prieteni, până și pentru cățeii prietenilor.

Dar pentru cinci ani ? Nu am reușit niciodată să îmi programez viața pe cinci ani înainte. Iar în ultimul timp, am parcă din ce în ce mai des senzația că dacă peste cinci ani voi fi încă în viață, ei bine, da, asta chiar va fi o realizare.

 

Dar dacă ai fi întrebată nu unde te vezi peste cinci ani, ci cum te vezi ? Sau să o luăm cu pași mici: cum te vezi acum ? Cine ești tu ? Ai putea răspunde ? Nu ce job ai, stare civilă, vârstă, preferințe culinare etc.

Nu, cine ești TU.

Așa-i că este o întrebare dificilă ?

La o vârstă la care multe dintre noi abia își definitivează pronumele interogativ, ne îndrăgostim, căsătorim, naștem. Și începe procesul cameleonic, nevoile noastre se mulează pe nevoile lor, dorințele noastre se metamorfozează după dorințele lor, biologic nu mai funcționăm individual ci în codependență, ușor, ușor ne transformăm într-un nucleu din care și către care pleacă și vin toate firele.

Dar în această simbioză, esența noastră se disipă iar femeia renunță la foarte mult “eu” pentru a face loc pentru ”noi” și “voi” iar “cine” rămâne o interogare adormită.

Câte dintre noi păstrăm acel ceva ce ține strict de noi, nu de familie, nu de job, ci doar de persoana noastră. Acea activitate ce o facem doar pentru noi și bucuria noastră, care ne aduce  împlinire sau satisfacție, plăcere sau relaxare și pe care o facem doar pentru că vrem și pentru că ne place.

Ați remarcat că un numar mult mai mare de bărbați decât femei își păstrează sau dezvoltă hobby-uri ?

Pentru că ei renunță mult mai greu la “eu” iar “noi” și “voi” înfloresc ca niște atribute firești ale lui “eu”.

Dincolo de disiparea lui “eu” și adormirea lui “cine”, în drumul ei către înțelegerea celor două pronume, femeia e sabotată chiar de biologia propriei ființe.

Timp de aproximativ două săptămâni pe lună, femeia are impresia că a fost invadată de o hoardă de musafiri, unul mai dificil ca altul: unul e nervos, altul morocănos, unul e veșnic nemulțumit, altul e veșnic nehotărât, unul e prea obosit iar altul e depresiv. Timp de două săptămâni, femeia se caută besmetică prin hoarda de musafiri. Și nu se regăsește.

Lumea nu a putut explica până în acest moment cine este femeia, pentru că nici noi nu putem înțelege de multe ori cine suntem.

Și cred că o mare parte a necunoscutei din mintea noastră este faptul că ne raportăm la noi prin ceilalți. Sunt eu în raport cu părinții, în raport cu iubitul / soțul, cu copiii și tot așa.

Orice variabilă intervenită la ceilalți ne dă peste cap ecuația din mintea noastră și trebuie să o luăm de la capăt. Suntem ca într-un sistem matematic cu un număr infinit de soluții.

Iar variabilele survin nu doar de la ceilalți ci, așa cum am spus și de la noi.

Se dă următoarea situație: ești plictisită, nu ai chef de nimic, ușor nervoasă, nu de la tine, de la hormoni,  te duci la el cu cea mai bosumflată față și tropăind ușor dintr-un picior, zici:

-          Sunt plictisită, vreau să facem ceva.

-          Ce ?

-          Nu știu, ceva.

-          Vrei să mergem la o plimbare ?

-          Nu.

-          Să vedem un film ?

-          Nu.

-          Hai să te țin în brațe și să vedem un film.

-          Nuuuu – deja ești iritată de lipsa lui de intuiție, nu e capabil să-și dea seama ce vrei.

-          Ok. Dar ce vrei să facem ?

-          Nu știu, CEVA.

…

-          Știuuuu, găsește el soluția salvatoare, hai să mergem să mâncăm ceva bun. Vrei ?

-          Da.

-          Bine, ce vrei să mănânci ?

-          Nu știu.

Era din start o ecuație fără soluții.

Pentru că sunt zile în care nici noi nu știm ce vrem.

Dacă în momentul în care ne definim raportat la ceilalți și nu ne regăsim în rezultantă, înțelegem de ce, în momentul în care necunoscuta se află în noi e mult mai greu să rezolvi ecuația.

Ba te-ai obișnuit oarecum și cu nota mică la matematică iar rezolvarea ecuației a rămas cumva uitată în mintea ta.

Dar vine o vreme sau ar trebui să vină o vreme când fiecare dintre noi ar fi bine să iși dorească o notă mai bună la matematică, când ar trebui să ne ambiționăm și pas cu pas, etapă cu etapă , să rezolvăm exercițiile care să conducă eventual la descifrarea ecuației.

Femeia a rămas neînțeleasă până acum, pentru că nici ea nu a reușit să se înțeleagă pe sine.

Dacă toți scriitorii lumii, s-ar strânge să scrie despre tine, dacă tu ai sta deschisă în fața tuturor, ai vedea la final că te-au scris în infinite forme.

Pentru că ființa ta este ca un puzzle, femeia e formată din bucățele din ea interconectate cu bucățele din ceilalți. Un puzzle fluid cu mii, milioane, miliarde de piese care încearcă zilnic să-și găsească imaginea.

Un prim exercițiu în descifrarea ecuației este regăsirea lui “eu” și fundamentarea lui “cine”.

Reprezintă pilonii în jurul cărora bucățelele puzzle-ului gravitează, iar cât de controlabilă sau haotică este mișcarea lor depinde doar de trăinicia pilonilor.

Femeia e formată din “eu” și “noi” și dacă puterea ei vine din al doilea pronume, echilibrul vine din primul.

Există o vreme când femeia uită gramatica și se încurcă în matematică.

Dar există și vremea când poți să pui din nou mâna pe carte.

Există o zi în care femeia se disipă în “noi”.

Dar există și ziua în care poți să te întrebi: cine sunt EU ?

 

 Foto by joeldinda