Introspecție

 

    

    Astăzi nu prea pot să fiu veselă.

Și cu toate textele motivaționale pe care mi le scriu singură, astăzi, uite așa, nici nu vreau să fac vreun efort să fiu veselă.

Astăzi îmi iau concediu de la lupta cu mine și mă las să fac ce vreau eu.

Iar ceea ce vreau, este ca astăzi să nu mai încerc să fiu perfectă.

Dacă m-ar întreba cineva, i-aș spune cu mâna pe inimă că nu sunt și nici nu tind să fiu.

Dar pentru că azi e ziua în care nu mai încerc să fiu perfectă, pot să fiu și sinceră cu mine.

Nu vreau să fiu perfectă dar fac tot posibilul să fiu.

Sunt conștientă de absurdul ideii de perfecțiune, precum și de originalitatea imperfecțiunii și cu toate acestea, omuleții despotici din mintea mea, omuleții care s-au strecurat într-o zi în care nu am fost perfectă, nu-mi lasă liniște.

Tot ce faci, trebuie să fie perfect, îmi dictează.

Iar atunci când e perfect, nu e absolut perfect până când din afară nu i se pune eticheta de perfect, continuă.

Și când i se pune eticheta de perfect din afară, întreabă-te dacă a fost etichetat de cine trebuie, mă avertizează.

Iar pentru că nu prea ai cum să ai garanția că a fost etichetat corect și de cine trebuie, data viitoare străduiește-te să fie chiar perfect, concluzionează.

Mulțumirea de sine apare greu și e de scurtă durată.

Pentru că omuleții care te biciuiesc despotic în mintea ta, atunci când prind ușa deschisă, nu intră niciodată singuri.

Ei vin cu surorile – Întrebările, cu verișoara – Autocritica, cu mătușa – Neîncrederea, cumnata – Nesiguranța și nu în ultimul rând, cu soacra – Desființarea.

Tu încerci cu disperare să înghesui pe ușa deschisă și bietele surori vitrege – Obiectivitatea și Indulgența, însă pentru simpozionul din mintea ta, nu prea se mai găsesc bilete.

Astăzi nu am chef de texte motivaționale și vreau să fiu sinceră cu mine.

Să-mi accept imperfecțiunea în căutarea perfecțiunii și să-mi îmbrățișez în siguranță nesiguranța.

Astăzi e ziua aia în care trebuie să văd că Nesiguranța îmi dă siguranță că trebuie să mă dezvolt, că Teama îmi dă curajul să mă accept, că Întrebările îmi dau răspunsurile să mă cunosc și că Desființarea îmi dă posibilitatea să mă construiesc iar Autocritica mă critică să mă accept.

Astăzi e ziua când trebuie să înțeleg că în imperfecțiunea mea, sunt perfectă.

    Ziua  în care mi-am acceptat imperfecțiunea, a coincis cu ziua în care nici cartierul în care locuiesc, nu a mai fost perfect.

Pe strada mea, în vecinătate dar din pacate, nu chiar cea apropiată, stau niște tineri.

S-au mutat de curând si ușor, ușor, liniștea și amorțeala cartierului au început să fie zdruncinate de murmure și șoapte. Dinspre casa lor, valul bârfitor izbește din casă în casă, în funcție de casă, apoi, lasă în urmă ba ochi dați peste cap, ba râsete și glume, ba cucoane siderate, ba soți ofensați.

Indiferent de consternare sau scandalizare, savoarea subiectului se propagă cu repeziciune, pe la porți sau prin spatele ușilor, provoacă, distrează, indignează, jenează.

Vecina cu unghiul cel mai bun de observație, s-a văzut nevoită să deschidă o listă de așteptare pentru că, subit, toate femeile din zonă doresc sa-și bea cafeaua, dimineața, cu ea. Iar soții, pe jumătate revoltați, pe jumătate îngrijorați, au decretat cu falsa putere a verighetei: să nu care cumva să te împrietenești cu ăia.

Ce a adus cartierul în punctul de fierbere ?

Se pare ca tinerii sunt practicanți de yoga, energii vindecătoare și alte asemenea preocupări pe care nu le-am studiat deoarece nu mă pasionează, dar carora le înțeleg locul sub soare.

Și se mai pare că unul dintre tineri, care, parcă în ciuda părții masculine a cartierului, mai arată și bine, practică dimineața, în curte, meditația.

Până aici, nimic neobișnuit, dar spre surpriza uneia dintre vecine, femeie in banca ei, ieșită la pensie, care credea că în viața ei le-a văzut pe toate, junele meditează exact așa cum l-a facut Dumnezeu. Doar cu vreo 28 de ani în plus, niște mușchi mai bine dezvoltați și încă ceva, la fel de dezvoltat.

Într-o dimineață, când nici nu se ridicaseră bine vălătucii de ceață, doamna X a scăpat din mână ceaiul de mușețel și păpădie, când, aruncând un ochi pe geam, a zărit în curtea vecină, splendoarea în iarbă.

Degeaba domnul X o certa pentru că a descompletat serviciul de ceai transmis din generație în generație, doamna X zâmbea rușinată, descoperind ca viața îți mai oferă cadouri și la șaptezeci de ani, iar ceaiul de mușețel și păpădie poate căpăta brusc, savoare.

Și în acea dimineață, odată cu vălătucii de ceață, valul de murmure ce trezește indignațiune, stârnește controverse sau naște fantezii vinovate, s-a răspandit din casă în casă.

Dincolo de nu se cade … pentru că nu se cade, eu înțeleg. Nu poti medita altfel decât despuiat. Un singur por dacă e acoperit,  meditația nu mai intră sau nu mai iese complet. E logic. Și ar fi păcat de tinerețea lui, ca un singur por înfundat să-l împiedice să atingă liniștea și echilibrul,  iar același por înfundat să priveze cartierul de dezbateri delicioase, picante, suculente și să-l lase într-un echilibru uniform și o liniște ternă.

                Și pentru că astăzi este ziua în care nu sunt perfectă, pot să recunosc regretul faptului că, locuința mea nu are balcoanele spre casa cu pricina, iar telescopul zace pe latura opusă, plictisit să tot sondeze zări sărace în nuanțe și emoții.

Și nu pot să nu-l invidiez pe băiatul acela pentru liniștea din capul lui. Total diferită de furtuna din al meu. Este evident că el nu a uitat ușa deschisă, iar omuleții despotici nu și-au instalat bagajele în lobii lui frontali, de unde să-i dirijeje după bunul lor plac: personalitatea, comportamentul, emoțiile, raționamentul și dispoziția.

Într-o zi în care încerc să înteleg de unde și de ce, opinia celorlalți are atâta putere asupra mea, încorsetându-mi trăirile și acțiunile, de unde și de ce, propria-mi percepție asupra mea îmi pare uneori a-mi fi dușman, mă întreb unde să încadrez dezinvoltura băiatului din vecini. Libertatea pe care și-o ia.

Să fie ostentație, să fie provocare, să fie un fel de “ je m'en fiche” sau să fie pur și simplu eliberare de canoane ?

Faptul că el simte nevoia să mediteze și prin porii fundului, imi aduce cu adevărat vreo ofensă la nivel de persoană sau ne hrănim pudicitatea cu niște cutume și reguli sociale, create să ne țină prizonieri în judecata celorlați ?

Într-o zi în care, gândindu-mă că toată viața am încercat să performez, să dovedesc, să fiu văzută, apreciată, plăcută, mi-am croit acțiunile și inacțiunile așa încât să nu deranjez, să nu supăr, am pășit gândindu-mă la ce zic rudele, vecinii, colegii, prietenii, poștașul care nici macar nu mai trece pe stradă, vânzătoarea de la pâine care nici nu știe ca exist, mai că-mi vine să meditez in fundul gol in curte, realizând că bătălia se dă în mintea noastră și nu în a celor din jur.

Pentru că dacă în permanență te raportezi la judecata celorlalți și însăși validarea ta tinde să țină de această judecată, ai toate șansele să ajungi să dansezi în pielea goală prin curte și nu pentru că te-ai apucat de yoga ci pentru că ai luat-o razna încercând să îi mulțumești pe cei din jur.

Astăzi este ziua în care nu mai vreau să fiu perfectă, este ziua în care aș vrea să reușesc să le cer omuleților despotici din mintea mea să-mi redea libertatea, și unul câte unul, goniti de indiferența mea, să abandoneze biciul și să dispară pe ușa pe care au intrat neinvitați.

Dar tocmai pentru că e ziua în care nu sunt perfectă, știu că nu o să pot să îi înving pe toți, nu astăzi, cel puțin. Poate în altă zi, când o să fiu perfectă.

Și în timp ce mă gândesc zâmbind, la băiatul din vecini și la perfecțiunea sau imperfecțiunea lui, depinde din ce punct de vedere privești, în timp ce, într-un fel, îl invidiez pentru relaxarea lui, mi-am dat seama ca indiferent dacă e perfect sau imperfect, venirea lui a trezit cartierul la viață.

Ceea ce înseamnă că un pic de imperfecțiune nu strică. Te transformă în ceva interesant. Te pune pe ordinea de zi.

Nu contest în totalitate importanța regulilor sociale, însă încep să înteleg că dacă faci pace cu omuleții despotici din mintea ta, poți chiar să stai liniștit în fundul gol, în curte.

Depinde, cred, și de cât de mulțumit ești de fundul tău.

Iar într-o zi în care îți permiți să nu fii perfect, poți învăța ceva de la cei imperfecți, cum ar fi, de exemplu, să nu mai pui atâta preț pe ceea ce cred ceilalți și să ai mai multă încredere în energia fundului tău.

 

Foto by Elena Kalis