Reverie

Mi-aș dori să fiu într-o cabană. Să plec câteva zile, nu mult, trei, patru zile. Singură. Să am cu mine vreo două cărți bune, să am timp să citesc, să mă uit în liniște la vreun film, să-mi iau un pahar cu vin lângă mine și să scriu, când vreau, cât vreau, nu când pot și cât pot. Să dorm dimineața până mă trezesc singură, nu ceasul, nu tropăit de pași prin casă. Să-mi aud doar propriile gânduri, nu întrebări, nu cerințe, nu rugăminți.

Să mă simt altcineva, să mă prefac trei zile că nu am responsabilități, că nu am treburi, că nimeni nu depinde de mine și că eu nu depind de nimeni. Să fiu egoistă. Să exist pentru mine. Și cu mine. Să-mi fac dimineața o cafea și să o beau pe o terasă, învelită într-o pătură călduroasă și-ntr-o pereche de șosete groase. Să privesc o vale ce curge sub ochii mei și să nu trebuiască să alerg nicăieri. Să privesc apoi tastele laptopului și să le întreb: despre ce vreți să vorbim astăzi ?

Să-mi raspundă: despre tine.

Despre mine ?

Și valea să poarte ecoul… mine … ine …ne … e…

Iar vântul ce-și poartă libertatea cu sălbăticie, alergându-și suflările pe creste, să sfărâme ecoul în zările unde împrăștie toate șoaptele furate sau dăruite în călătoria lui.

Și în coborârea ce șlefuiește pietre, în pala ce unduiește copacii și zburătăcește petale, șoapte construite din ecouri împrăștiate, să fie purtate prin valea ce urcă spre o terasă unde, o fată învelită într-o pătură groasă și-ntr-o pereche de șosete călduroase, își caută gândurile pe care de mult nu le-a mai căutat, și să fie așezate în aburul cafelei : e...ne...ine...tine.

Să ating tastele laptopului și să le zic: să vorbim despre mine, atunci.

În dimineața aceasta, m-am trezit în cap cu o frază: „Știu că sunt deșteaptă dar nu mă simt deșteaptă „.

Nu prea am știut ce să fac cu ea. Simțeam că aparține de ceva dar încă nu îi vedeam locul. Am băut o cafea, așteptând fie să se deschidă, fie să plece din capul meu.

După câteva ore, era încă acolo, tăcută, neschimbată, încăpățânată, privindu-mi fix ochiul minții și provocându-l să se uite la ea.

-          Ce naiba să fac eu, cu tine, frază nebună ?

În timp ce o rulam, o întindeam, o împătuream, încercând să văd dacă își așează altfel sensul, am văzut-o trăgând cu privirea la zilele trecute.

O după amiază relaxată de duminică, când toată casa își ronțăia liniștită, leneveala. M-am uitat în toate părțile, am mers în vârful picioarelor, cu grijă, cercetând cu atenție. Da, nicio suflare nu părea să aibă nevoie de prezența mea. În cea mai mare liniște, mi-am luat laptopul, cu dragoste. I-am mângâiat cu gingășie tastele, mi-am pregătit gândurile în minte, am zâmbit, am respirat profund și m-am pregătit să le culeg.

La prima literă apăsată, s-a auzit de la etaj:

-          Mamiiiiiiii, unde e tata ?

Am apăsat a doua literă, propunându-mi să ignor. Nicio suflare nu are de ce să aibă nevoie de mine, toate vietățile sunt hrănite, distrate, aranjate, stau confortabil în camerele lor, pot exista de sine stătător măcar o oră.

-          Maaaaammiiii, tata e în dormitor sau unde ? Răspunde !

-          Doamneeee, încerc și eu să scriu. Lasă-mă-n pace ! Descurcă-te ! La urma urmei, e la o ușă distanță de tine, eu sunt chiar la un etaj distanță !

M-am întors la gânduri, la timp să le opresc din plecare, m-am așezat în mijlocul lor, și tinându-le de mână, m-am pregătit să le înțeleg.

Când degetele începuseră timid să alunece peste litere, i-am auzit. Dragii de ei, s-au regăsit, vorbeau cu pasiune, cu energie, explicau, argumentau. Și toate astea, fix în spatele meu.

Încearcă să nu-i auzi, mi-am zis. Imaginează-ți că ești singură. Am închis ochii și am văzut o fată pe o terasă în prag de vale, am văzut-o cum stă de vorbă cu gândurile ei, cum le dă vântului să le trezească, să i le poarte prin nori umezi și raze calde și în timp ce se învelește într-o pătură călduroasă, cum începe să le aștearnă, proaspete și vii.

-          Știti, încerc și eu să scriu. Puteți să vă certați în altă parte ?

-          Păi și noi ce-ți facem ?

-          Îmi goniți gândurile, am oftat.

Le-am auzit pașii cum urcă și chicotelile înfundate: îi gonim gândurile...

Cu mintea încă, la fata care scria liniștită pe terasă, m-am întors la gândurile mele, le-am cerut scuze și m-am uitat tristă după cele câteva, care plecaseră.

Haideți să povestim, le-am spus, vă ascult. Sunt aici, pentru voi, ce încercați să îmi spuneți ?

-          Noi ne-am gândit să mâncăm ceva, s-a auzit de la jumătatea scării. Vrei și tu ?

-          Nu.

-          Nu vrei nimic ?

-          Aș vrea să scriu ...

Ești fata de pe terasă, ești fata de pe terasă, îmi repet, în jurul tău vorbește doar vântul, ți-a adus gândurile pe care i le-ai încredințat să le arate înălțimilor. Au coborât apoi în vale purtând pelerini de orizont și mirosind a povești nespuse.

Am deschis ochii sperând că încă o văd, că ii văd degetele cum culeg, lacome, cuvinte coapte, de pe tastele laptopului.

Dar pe tastele mele, doar câteva gânduri debusolate, mai țineau în mâini, cuvinte stinghere.

Ok, am rămas puțini, dar putem, încă avem cu ce, hai să avem încredere, simt în mine că putem !

-          Vrei un pahar cu vin sau o bere ...sau vrei altceva ? se aude o voce în care se citește un sentiment de vinovăție.

-          Poate puțină liniște ...

În casa care până acum o oră își ronțăia liniștită leneveala, s-a așternut din nou, liniștea. Nicio suflare nu mai are nevoie de mine. Toate vietățile, hrănite, mulțumite, liniștite, se retrag în camerele lor. Dragii de ei, din ușă, arătându-mi că mă înțeleg, îmi spun, mulțumiți:

-          Uite, te lăsăm să scrii !

Pe tastatura din fața mea, nu mai e niciun gând. La începutul paginii, cursorul pâlpâie nedumerit. Era pregătit de aventuri, dar a rămas singur la capătul foii goale. Poate mâine, îi spun, poate mâine, tu, eu și gândurile mele, reușim să pornim la drum.

Pe terasa din marginea văii, fata cu șosete groase, scrie bucuroasă. Aburul cafelei, de mult purtat de vânt peste coroana copacilor, privește la povestea ce se scurge din laptopul ei. Cuvintele ce alunecă inspirate, dincolo de marginea terasei, umplu valea de flori cu miros de poezii. Idei colorate, ca niște fluturi, se alintă pe adierea inspirației ce îi mângâie fruntea. Fata de pe terasă zâmbește, în liniștea văii, își aude gândurile, scrie, iar valea se umple de mirosul florilor ei și vântul îi poartă poveștile departe.

În timp ce scrie, fata de pe terasă știe ca e deșteaptă, iar pe măsură ce privește grădina ce crește de sub degetele ei, se și simte deșteaptă.

Fraza răsărită dimineață în mintea mea, s-a deschis între timp. Atingându-i literele delicate, îi spun:

-          Înțeleg, aș vrea să fiu fata de pe terasă.

Să stau trei, patru zile cu mine, iar atunci când îmi iau șosetele groase și laptopul, gândurile să mi se așeze în jur și să mă învelească precum o pătură călduroasă. Iar în timp ce mângâierea tastelor începe să umple, flămândă, foaia din spatele lor, liniștea văii să fie tulburată doar de șoaptele mele:

-          Hei, vântule, ești gata să-mi duci poveștile mai departe ?

 

 Foto by Elias Ruiz Monserrat