Amurg

 



Ești ca o statuie de gheață,

Ce atinsă de-un deget de foc,

Se topește toată

Și-n palma-mi rămâne un strop.

Ești stropul de apă,

Sorbit de buze fierbinți

Ce murmură rugăminți

În palma rămasă

Goală și arsă,

Când gura secată,

Deshidratată,

De suferință uscată,

Te scapă-n tăcere

Și-aluneci în sufletu-mi pârjolit

De durere.

 

Iar arșița de acolo,

Te-nhață.

Nu-mi lasă speranță

Că ai putea rămâne în viață.

Știu că iubirea ta e-n amurg

Și ultimele lacrimi îmi curg,

Căci n-am știut de îngheț

Să te țin departe.

Și nici din foc, nu pot,

Să te scap de moarte.

 

Și-acum,

Ești doar o urmă umedă

Rămasă pe podea,

Drept mărturie că tu, cândva,

Ai fost vie în viața mea.

 

Iar eu ?

Eu sunt doar un corp uscat,

De tine uitat,

De regrete mâncat,

Stau sfărâmat

Și aștept un vânt,

Cu putere,

Să mă spulbere bucățele.

Să mă-mprăștie în zare,

Mâini și picioare,

Suflet și amintiri,

Inima, ce mai are

Doar mici tresăriri.

 

Până când, urma udă de pe podea

O să dispară.

Iar amintirea ei

N-o să mai doară.

Și-atunci,

Poate-am să pot să ma întorc

În casa goală.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Două cuvinte

Șuvoaie

Mărturisire