Confuză

 

    Eu când calc rufe, mă uit la televizor. Ca să pot presta această activitate infamă, mintea mea trebuie răpită de lângă masa de călcat și ținută prizonieră în ceva.

De regulă, acest ceva e reprezentat de niscaiva oameni care discută și astfel, atât urechile cât și ochii, își văd fiecare, liniștiți, de treaba lor.

Sunt însă unele momente în care ochii părăsesc hățișul încurcat al cutelor obraznice prin care fierul de călcat abia înaintează, scoțând abur pe nas, parcă mai supărat decât mine pentru că e pus să le descâlcească și se precipită spre piața centrală a creierului unde, urechile, la fel de șocate, îi întâmpină întrebând:

-          Ați văzut ce au zis ăștia ?

De exemplu, astăzi era un reportaj pe digi 24 despre Cluj, prin prisma festivalului Untold. Iar o domnișoară reporter, intervieva o altă domnișoară, chef la un restaurant, pentru că, în ziua de azi, nimeni nu mai e bucătar, toți sunt direct Gordon Ramsay.

-          Vara, Clujul devine destinație pentru turiștii străini, zice duduia reporter. Ce le recomandați să mănânce, tradițional ardelenesc ?

-          Polenta cu piept de pui la grătar, răspunde cu un aer de piatră prețioasă, domnișoara chef. Iar restaurantul nostru oferă și o gamă largă de hamburgeri, cum ar fi cel din carne de crocodil.

Fierul de călcat și-a burzulit mirat aburul înfierbântat, cât pe ce să-mi pârlească degetele încremenite, prinse strâns într-o îndoitură de cută ce se agățase într-o amintire de demult.

Dintr-odată m-au năvălit verile copilăriei când mama mă trimitea la păscut cu crocodilii.

Crocodili aveam, ce nu a învățat mama niciodată, a fost să facă hamburgeri.

În copilăria mea nu exista Untold, era doar Cerbul de Aur doar că cei de la Brașov nu făceau hamburgerii din carne de crocodil ci doar din struț.

Struți nu aveam, doar niște curci amărâte, câteva gâște legănate și două – trei rațe gălagioase și veșnic nemâncate. Bașca trei capre. Se înțelegeau bine cu crocodilii.

Așa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să-i creștem și apoi să îi exportăm în Africa de Sud. Noi le dădeam crocodili iar ei trimiteau la schimb varză a la Cluj. Deoarece biltong-ul îl țineau pentru ei.

Asta era atunci. Frumoase vremuri. Din când în când, ba de un Paște, ba de un Crăciun, atunci când mai tăiam câte unul și pentru noi, îmi dădea mama câte o bucățică de piele de crocodil să fac gentuțe și pantofiori pentru păpuși. Aveam cele mai bine îmbrăcate păpuși din sat. Carnea o punea la garniță, cu untură de bursuc iar pielea i-o dădea vecinului care era cojocar. Ne dădea pe ea untura de bursuc, era om gospodar, avea și crescătorie de bursuci iar nevastă-sa, femeie aprigă, ținea doi hipopotami. Era bătaie în sat pe laptele de hipopotam. Vorbeau babele că ajută, băut crud pe stomacul gol, la miez de noapte, în nopțile cu lună roșie, să rămână gravide femeile. Dar după ce-a băut nevasta lu’ Culiță care stătea patru case mai sus de noi și a ieșit copilul cam negricios, nu a mai încercat nimeni. Toată lumea, când prindeau un litru, doi, luau să-și facă mascarpone. Mergea bine iarna, cu sarmale.

Cum spuneam, frumoase vremuri.

Astăzi însă, nu știu eu cum e prin televiziunile astea dar mă gândesc, oare atunci când reporterul iese pe teren și întreabă care e debitul Dunării iar interlocutorul îi răspunde cât grâu a făcut la hectar, după ce revine în redacție, țopăind fericit și mândru foc de reportajul lui, nu există măcar o persoană pe sub ochii și pe lângă urechile căreia să mai treacă materialul ?

Și care să îl trimită înapoi, dacă nu la școala de jurnalism, măcar pe teren, să mai tragă niște cadre până se pupă întrebarea cu răspunsul, că doar n-or fi camerele alea de unică folosință ?

Pentru că eu nu înțeleg când a devenit burger-ul din carne de crocodil, mâncare tradițional ardelenească ? Se mai uită naiba, vreun copil și crede apoi că Iancu de Hunedoara mânca numai ragout din coadă de crocodil și bea bere de ghimbir.

Mie îmi place diversitatea, îmi place și să experimentez dar totodată, dacă voi ajunge vreodată în Vietnam și voi cere să gust din gastronomia locală, sper să mă trezesc în față cu un bol de supă Pho Bo și nu cu o porție de spaghete bolognese.

 

Ca un făcut, cu câteva zile în urmă am fost la Sibiu, mi se făcuse poftă de o porție de Brukenthal. Iar eu, ca persoană, atunci când îmi astâmpăr foamea creierului, nu mă lasă inima să nu-mi răsfăț și burtica. Drept urmare, turul muzeelor este strâns legat de cel al restaurantelor. Și uite așa, din restaurant în restaurant, am ajuns la concluzia că epidemia de „chefism’’ de la Cluj s-a întins până la Sibiu. Slavă Domnului că la muzeu, istoria încă mai e istorie și arta, artă.

Aproape toate mesele mele s-au sfârșit trist, private de orice dulce plăcere vinovată întrucât fiece dorință ce mi se ițea destrăbălată, se împiedica în meniuri numai de tiramisu si lava cake, nici măcar vreo clătită șleampăta și plictisită nu le făcea cu ochiul din vreun jos de pagină.

Cu greu am găsit într-un colț de piață, un restaurant aproape rușinat de arhaismul lui dar care mi-a oferit cu un zâmbet timid, niște găluște cu prune și o plăcintă cu urdă și dulceață.

Și asta nu a fost totul, cel mai mult m-am simțit hărțuită, în Sibiu, de înghețată.

Nici în Italia nu am văzut pe metru pātrat, atâtea vitrine cu înghețată, ca în Piața Mare – Piața Mică.

Într-una din zile am încercat să le număr, așa, din curiozitate dar eu am o problemă cu număratul.

Știți sfatul acela cu număratul oilor când nu poți să dormi ? N-am reușit niciodată. Mă culcușesc confortabil în pat, pun căpșorul pe pernă, aliniez oile la start, respir profund și încep: o oaie peste portiță, două oi peste portiță, trei oi...

Invariabil, mama lor de oi, încep să sară peste poartă atât de repede încât nu mai reușesc să le număr.

Mă enervez, pun stop cadru, mân turma de oi înapoi și o iau de la capăt. Mai mult de cinci – zece oi nu pot să număr ordonat, de fiecare dată o iau la goană peste portiță mai ceva ca Usain Bolt.

Am încercat și cu vaci, de-alea olandeze, am zis că sunt mai grase și poate le strunesc mai ușor.

Aș, în cinci minute toate au devenit Yordanka Donkova. Acum am realizat că nu am încercat niciodată cu melci dar la cât de ciudat e creierul meu, nu aș fi surprinsă dacă i-ar transforma și pe ăia în sportivii anului.

Aproape așa a fost și cu vitrinele cu înghețată, am numărat, am numărat, le-am pierdut șirul, m-am enervat, am renunțat.

M-am așezat la o terasă, mi-am luat o cafea iar după câteva guri revigorante, subiectul iarăși nu mi-a dat pace.

Și m-am gândit eu să număr, atunci, oamenii de pe stradă care au în mâna o înghețată ... sau două, pentru că în Sibiu, când omul își cumpără înghețată, nu vrea să irosească nicio mână.

Proastă idee, mi-am dat seama repede că mult mai simplu mi-ar fi să număr oamenii care nu mănâncă înghețată.

Care e faza cu înghețata la Sibiu ?

E prohibiție și au voie doar o lună pe an ?

Oricum, am plecat din Sibiu fără să reușesc să lămuresc misterul înghețatei și cu atât mai puțin numărul exact al vitrinelor.

Posibil să aibă loc un fel de transhumanță, vara, tot sibianul nostru își vinde telemeaua în Piazza di Spagna iar italianul mozzarella in Piața Mare.

Așa s-ar explica și explozia de tiramisu și lava cake, servită cum altfel, dacā nu cu înghețată.

Urmează să merg cândva la Cluj, unde vreau să mănânc un gulaș de crocodil, tradițional.

Foto by solutionist999