Cimitirul sentimentelor

 

S-a trezit brusc, panicată, fără respirație, cu senzația că cineva o strânge cu putere de gât. Și-a repezit mâinile, pipăind, încercând să scape de sub strânsoare, precipitându-se să se elibereze de agresor dar nimic nu o țintuia la pat. Și totuși, nu putea să respire. Urechile îi țiuiau iar în gură simțea un gust ciudat, de metal. Un lichid călduț i se scurgea de pe frunte până pe buze, tot corpul îi era acoperit de cioburi în timp ce un miros dulceag, grețos, acapara aerul din jur. Ca și când ar fi fost ruptă de ea, de undeva de departe, mintea îi striga să se miște, să deschidă ochii, să respire, să nu alunece, toată senzația îi era cunoscută, o mai trăise.

Sânge, miroase a sânge – gândul a făcut-o să sară brusc, mișcarea provocându-i o durere groaznică în partea dreaptă a toracelui. A rămas nemișcată în mijlocul patului, luând guri mici de aer, ținându-se cu mâinile de coastele dureroase. Cu o mișcare ezitantă și-a șters fața așteptându-se să simtă sângele ce șiroia dar palma i-a rămas curată. În semiumbra încăperii s-a privit în oglinda măsuței de toaletă aflata în stânga patului. Nici urmă de sânge. Buza de jos, încă umflată, cu o crăpătură ce se chinuia să se lege, se fisurase din nou, supurând. Doar tăietura de pe frunte, pe care se vedeau capetele a trei fire, începuse să-și schimbe culoarea din roșu-violaceu în verde-gălbui. Și-a simțit rochia cum i se lipea umedă de spinare, sutienul care o strângea ca o chingă, incomodându-i respirația, accentuându-i durerea din piept și cu mișcari febrile a început să caute capsele eliberatoare în timp ce încă amețită, făcea eforturi să-și amintească.

Probabil că adormise îmbrăcată. Cu ultimele puteri, urcase în dormitor deși știa că dormitorul o să o sfâșie, însă simțise că trebuie să fugă, să se ascundă, să se refugieze din fața privirilor, din fața cuvintelor, să fie în singurul loc din casă unde, se pare, reușea să țină la ușă prezentul și viitorul.

Locul în care trecutul îi rupea inima în bucăți, i-o lipea la loc și i-o rupea iarăși. Dar unde nu trebuia să-și găsească puterea neavând prezent și nici viitor, ci închidea ochii și doar se lăsa să rătăcească în trecut.

Se așezase pe pat privindu-și fără sens degetele ce se vedeau prin ciorapii străvezii. Unu, doi … zece. Descoperise în ultimul timp că număratul o calmează. A luat flaconul transparent de pe noptieră, numărând pastilele care se vedeau îngrămadite unele în altele, una – îi spusese medicul, te va ajuta să dormi. Le-a dat drumul în palmă, privindu-le conturul perfect, aranjându-le una lângă alta, una, două, trei, patru, cinci, hipnotizată de mișcarea lor rostogolită, având senzația că îi șoptesc să alunece cu ele. A luat două și le-a înghițit cu puțină apă. Două, și-a spus, astăzi doar două.

S-a întins apoi în pat, privindu-și mâna, numărând degetele ce îi stăteau răsfirate, mișcându-se ușor, atingând broderia cuverturii precum mâna unui pianist fantomatic ce urmărește o partitură invizibilă, unu, doi, trei....până când somnul i-a oprit număratul iar melodia pe care doar ea o deslușea, s-a disipat ca o nălucă.

Ridicată în capul oaselor, camera îi părea schimbată și nu știa de ce, totul era la fel, dulapul alb ce umplea tot peretele, lumina felinarului de afară ce-și arunca jocul de umbre pe podea, draperia ce curgea în dungi gri, îngrămădită în colț în încercarea de a masca stropii de vin roșu ce urcau spre tabloul cu maci pe care i-l cumpărase vara trecută dintr-un butic șic de pe Via Margutta.

-          E scump, spusese îndrăgostită de roșul sângeriu al macilor.

-          Nu contează, de câte ori o să-l privești, o să-ți aduci aminte de vacanța asta, răspunsese el, sărutând-o apăsat.

La distanță de nici un an, stătea în genunchi strângând cioburile paharului spart într-un țipăt, privind mâhnită cum roșul sălbatic al stropilor de vin dansează pe perete în sus, către cel senin al macilor.

-          O să dau o mână de lavabilă în weekend, a zis el repezit, hai să mergem, o să întârziem.

De jos, s-a auzit scârțâind ușa de la bucătarie, pașii lui umblând încolo și încoace iar ea se gândea de câte ori îl rugase să-i facă ceva să nu mai scârțâie. Mintea încă îi cotrobăia ca prin ceață, împiedicându-se de gânduri care se strecurau rapid, nu are cum să fie aici, e aici, încă e aici, cum de e aici și de senzatii ce îi înfiorau spatele sub rochia umedă.

Îl auzea fredonând în timp ce pornea espresorul de cafea ca în fiecare dimineață, îi simțea mirosul de parfum ca și când tocmai ar fi ieșit din cameră. Din clipă în clipă, ușa de la dormitor se va deschide iar el va intra aducând două cești cu cafea, zâmbind ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când o nouă zi începea frumos.

A închis ochii respirând rar, numărând, de trei ori pe expirație și de trei ori pe inspirație, agățându-se de timp, încercând să lungească secundele până când prezentul și viitorul o să-i năvălească în trecut.

-          Ți-am zis să nu mai vii cu vinul în dormitor, țipase ea când paharul se clătinase împrăștiindu-și cioburile și conținutul în jur.

Iar acum, după o săptămână, stropii de vin încă stau înlănțuiți în dansul lor pe perete.

Afară, o mașină claxonează și frânează brusc iar scârțâitul zgomotos și-a făcut loc până la ea, l-a simțit în oase, l-a auzit în creier, așa cum îl aude continuu în nopțile ultimelor zile. Și șterge tot, cântecul fredonat, pașii, mirosul de parfum iar ochii ei se deschid brusc.

Camera e la fel dar cumva îi pare altfel, e rece, e goală. Goală desi plină de amintiri, râsete, îmbrățișări, sărutări, șoapte care se aștern unele peste altele precum praful. Ca într-un cavou al sentimentelor pierdute.

Ochii îi coboară pe rochia neagră în care încă e îmbrăcată iar apoi îi urcă spre macii roșii de pe perete.

Calzi, la fel de calzi ca o iubire într-o vară la Roma.

    

Foto by George Chernilevsky