povestitoaredeganduri

  Femeia. Atâția mari scriitori și poeți au încercat să o înțeleagă, explice și definească. Nu am pretenția că aș putea-o face eu. Sub nicio formă, eu nu mă înțeleg nici măcar pe mine. Știți întrebarea aceea de la interviuri: unde te vezi peste cinci ani ? Întotdeauna mi s-a părut o întrebare absurdă. Eu sunt balanță. Asta înseamnă că nu mă poți suna să-mi zici: hei, ne vedem la o cafea în treizeci de minute ? Nu, mi-ar intra talerele în fibrilații, pentru că e ceva neprogramat. Adică, eu sunt genul de persoană care își aranjează de seara hainele în care se îmbracă a doua zi, între noi fie vorba, uneori și pentru toată săptămâna … și da, iau în calcul și faptul că, poate, va ploua sau ninge sau cădea un asteroid … așa că îmi trebuie și un plan de rezervă. Eu sunt genul de persoană care la sfârșitul lui noiembrie are toate cadourile pentru Crăciun deja cumpărate, pentru familie, familia extinsă, prieteni, până și pentru cățeii prietenilor. Dar pentru cinci ani ? Nu am ...

            Astăzi nu prea pot să fiu veselă. Și cu toate textele motivaționale pe care mi le scriu singură, astăzi, uite așa, nici nu vreau să fac vreun efort să fiu veselă. Astăzi îmi iau concediu de la lupta cu mine și mă las să fac ce vreau eu. Iar ceea ce vreau, este ca astăzi să nu mai încerc să fiu perfectă. Dacă m-ar întreba cineva, i-aș spune cu mâna pe inimă că nu sunt și nici nu tind să fiu. Dar pentru că azi e ziua în care nu mai încerc să fiu perfectă, pot să fiu și sinceră cu mine. Nu vreau să fiu perfectă dar fac tot posibilul să fiu. Sunt conștientă de absurdul ideii de perfecțiune, precum și de originalitatea imperfecțiunii și cu toate acestea, omuleții despotici din mintea mea, omuleții care s-au strecurat într-o zi în care nu am fost perfectă, nu-mi lasă liniște. Tot ce faci, trebuie să fie perfect, îmi dictează. Iar atunci când e perfect, nu e absolut perfect până când din afară nu i se pune eticheta de perfect, continuă. Și când i ...

Mi-aș dori să fiu într-o cabană. Să plec câteva zile, nu mult, trei, patru zile. Singură. Să am cu mine vreo două cărți bune, să am timp să citesc, să mă uit în liniște la vreun film, să-mi iau un pahar cu vin lângă mine și să scriu, când vreau, cât vreau, nu când pot și cât pot. Să dorm dimineața până mă trezesc singură, nu ceasul, nu tropăit de pași prin casă. Să-mi aud doar propriile gânduri, nu întrebări, nu cerințe, nu rugăminți. Să mă simt altcineva, să mă prefac trei zile că nu am responsabilități, că nu am treburi, că nimeni nu depinde de mine și că eu nu depind de nimeni. Să fiu egoistă. Să exist pentru mine. Și cu mine. Să-mi fac dimineața o cafea și să o beau pe o terasă, învelită într-o pătură călduroasă și-ntr-o pereche de șosete groase. Să privesc o vale ce curge sub ochii mei și să nu trebuiască să alerg nicăieri. Să privesc apoi tastele laptopului și să le întreb: despre ce vreți să vorbim astăzi ? Să-mi raspundă: despre tine. Despre mine ? Și valea să poarte ec...

  Câteva evenimente ale ultimelor zile, mi-au adus în prim plan ceva amintiri pe care, în mod normal, mă străduiesc să le țin dosite pe fundul ultimului sertar. Sertarul ăla,   pe care ai vrea să-l închizi și apoi să arunci cheia. În cea mai adâncă și învolburată apă. Fix în perioada aceasta, în ultimii doi ani, unul dintre câini, același, a făcut babesioză. Într-o țară în care și așa, boala Lyme e o boală “exotică”, se pare că nici măcar iarna, căpușele nu mai mor. Așa că, pentru anul acesta, am numărat cu exactitate numărul de zile între pastilele bravecto, preferând să i-o vâr pe gât chiar mai devreme decât ar fi fost termenul, doar din teama ca nu cumva, potaia, să își respecte tradiția. Și apoi am stat liniștită, lângă câinii mei, îngrijiți și deparazitați. Asta până acum vreo două zile, când la noi în cartier s-a declanșat o amplă și lăudabilă acțiune de salvare a unor pui de maidanezi. Strângerea de pe coclauri, deparazitare, vaccinare și căutare de familii adop...