povestitoaredeganduri

  Două cuvinte, de-aș reuși Să scriu pe coala goală, Două cuvinte, de-ar picura În dâra de cerneală, Două cuvinte, din miile îngrămădite-n minte, De-atât ar fi nevoie, Să scriu două cuvinte.   Cu ele aș deschide o cărare, Le-aș arăta-o apoi și celor, care, Timide stau în tocul cu peniță Și nu găsesc nici urmă de-ndrăzneală Să se arate-n albul foii, Cu tălpile murdare de cerneală.   Iar pașii lor, În urmă versuri ar lăsa Dacă în rimă, deghizată, Eu printre ei m-aș strecura. Și-atunci, ascunsă-ntre cuvinte, Poate aș reuși să evadez din minte.                                                                  Și aș ajunge-n libertate, poezie. În fața lumii, recitată de rapsozi, Le-aș sta pe buze-n fiecare seară, vie, Dacă adânc, în mintea mea,   Ținută nu aș ...

    Știu, Sunt zile în care te simt că nu poți, Exact ca-ntr-un ocean prea rece să-l înoți. Sunt zile în care te simt că nu vrei, De parcă ai privi o eșarfă prea urâtă s-o iei. Sunt zile în care te ascunzi de tine În labirintul amintirilor despre mine. Și apoi scotocești cu fervoare Prin încâlcitele coridoare, Răvășind diferite variante ale tale.   Știu, Sunt zile în care doare rău Aprope totul în jurul tău, În care ochii îți stau pironiți pe perete Iar mâinile îți atârnă inerte, În care-ți asculți inima cum abia bate Cu sunete sparte, În timp ce aerul cu greu îți mai intră-n plămâni Printre buzele palide și uscate.   De ce iubita mea, te întreb ? Te-am întrebat și atunci în pragul ușii Când prăbușită, mă rugai să nu îl trec. Îți aduci aminte ? Te-am sărutat pe frunte și ți-am spus Că eu, tot o să plec. Iar tu, printre suspine, Mi-ai reproșat că te-ai uitat pe tine. Și atunci, de ce mai plângi și astăzi după...

  S-a trezit brusc, panicată, fără respirație, cu senzația că cineva o strânge cu putere de gât. Și-a repezit mâinile, pipăind, încercând să scape de sub strânsoare, precipitându-se să se elibereze de agresor dar nimic nu o țintuia la pat. Și totuși, nu putea să respire. Urechile îi țiuiau iar în gură simțea un gust ciudat, de metal. Un lichid călduț i se scurgea de pe frunte până pe buze, tot corpul îi era acoperit de cioburi în timp ce un miros dulceag, grețos, acapara aerul din jur. Ca și când ar fi fost ruptă de ea, de undeva de departe, mintea îi striga să se miște, să deschidă ochii, să respire, să nu alunece, toată senzația îi era cunoscută, o mai trăise. Sânge, miroase a sânge – gândul a făcut-o să sară brusc, mișcarea provocându-i o durere groaznică în partea dreaptă a toracelui. A rămas nemișcată în mijlocul patului, luând guri mici de aer, ținându-se cu mâinile de coastele dureroase. Cu o mișcare ezitantă și-a șters fața așteptându-se să simtă sângele ce șiroia dar pal...

  De te-a ș chema ... Ai ști să vii ? Ți-aș presăra cărare Din gândurile mele, care De multă vreme-ți dau târcoale.   Sau ți-aș picta indicatoare Din visele ce ți le-nchin Noapte de noapte când, meschin, Somnul mă prinde și mă trage Din monologul ce-am purtat În așternutul frământat. În timp ce tu, Nălucă a închipuirii   mele Ce stai cu chipul nemișcat, Asculți în întuneric șoapte Ce n-au curaj să se transforme-n fapte.   Alei întinse ți-aș pava Să te îndrume către viața mea, Cu zeci sau sute de scrisori Ce tot ți-am scris întinsă jos, sub nori. Dar le-am lăsat apoi în vânt Sau ploii pradă, până când Cuvintele s-au scurs ușor, Lăsând în urmă albul gol Al foii ce nu vrea să-ți spună Că te iubesc ca o nebună.   De te-aș chema ... Daca ai ști, De aș avea curaj să-ți spun să vii, De aș deschide ușa larg Iar inima mi-aș așeza-o-n prag, De i-aș lăsa bătăile în libertate Să-ți fie călăuze-n noapte, ...

       Eu când calc rufe, mă uit la televizor. Ca să pot presta această activitate infamă, mintea mea trebuie răpită de lângă masa de călcat și ținută prizonieră în ceva. De regulă, acest ceva e reprezentat de niscaiva oameni care discută și astfel, atât urechile cât și ochii, își văd fiecare, liniștiți, de treaba lor. Sunt însă unele momente în care ochii părăsesc hățișul încurcat al cutelor obraznice prin care fierul de călcat abia înaintează, scoțând abur pe nas, parcă mai supărat decât mine pentru că e pus să le descâlcească și se precipită spre piața centrală a creierului unde, urechile, la fel de șocate, îi întâmpină întrebând : -           Ați văzut ce au zis ăștia ? De exemplu, astăzi era un reportaj pe digi 24 despre Cluj, prin prisma festivalului Untold. Iar o domnișoară reporter, intervieva o altă domnișoară, chef la un restaurant, pentru că, în ziua de azi, nimeni nu mai e bucătar, toți sunt direct Gord...

  Ești ca o statuie de gheață, Ce atinsă de-un deget de foc, Se topește toată Și-n palma-mi rămâne un strop. Ești stropul de apă, Sorbit de buze fierbinți Ce murmură rugăminți În palma rămasă Goală și arsă, Când gura secată, Deshidratată, De suferință uscată, Te scapă-n tăcere Și-aluneci în sufletu-mi pârjolit De durere.   Iar arșița de acolo, Te-nhață. Nu-mi lasă speranță Că ai putea rămâne în viață. Știu că iubirea ta e-n amurg Și ultimele lacrimi îmi curg, Căci n-am știut de îngheț Să te țin departe. Și nici din foc, nu pot, Să te scap de moarte.   Și-acum, Ești doar o urmă umedă Rămasă pe podea, Drept mărturie că tu, cândva, Ai fost vie în viața mea.   Iar eu ? Eu sunt doar un corp uscat, De tine uitat, De regrete mâncat, Stau sfărâmat Și aștept un vânt, Cu putere, Să mă spulbere bucățele. Să mă-mprăștie în zare, Mâini și picioare, Suflet și amintiri, Inima, ce mai are Doa...